Este un sentiment admirabil bucuria de spectator de film, necenzurată de teama călcării vreunei legi din codul acestei arte. E un sentiment de libertate spirituala să poți refuza în chip lucid admirației, filme pe care moda epocii le recomandă cu toate onorurile.
De la cucerirea acestei cote, te poți așeza liniștit în scaunul din fața ecranului, stăpân pe drepturile și destinul tău de spectator.
Drumul acesta de la cinefilia oarbă, ca orice pasiune, trecând bineînțeles peste catastrofala cinefilie snoaba, și până la iubirea lucidă a filmului, este anevoios. Exista persoane care au văzut (vizionat?!) mii de filme fără ca acest fapt să le aducă o mai profundă înțelegere a artei cinematografice. Pentru simplul motiv că drumul acestei arte nu trece numai prin filme, ci prin toate celelalte arte care au precedat-o în istorie. „Trece prin toate acestea și prin multe altele”, ar putea adăuga un spirit malefic.
Cunoașterea aceasta mai familiara a artei filmului are si durerile ei: „Câtă luciditate atâta dramă”, vorba marelui scriitor. Nedreptele măsuri de valoare din acest domeniu de artă, supus, parcă mai mult ca oricare altul, vulgarei legi a show-business-ului, te pot contraria profund. Atâtea filme fără valoare încununate cu aceiași lauri cu care se încununează și capodoperele, atâția interpreți fără strălucire puși, cot la cot, pe aceeași treapta, cu performeri ai artei interpretative, toate acestea în sunetul unor tobe publicitare, care pot devia sensul unei arte, valorile ei, rostul ei pe lume.
E reconfortant totuși ca spectator, să te descurci singur, fără aceasta busolă dereglată care a ajuns publicitatea și publicistica cinematografica în multe părți ale lumii. E salvator să ai instinctul sigur de orientare, dar și știința punctelor cardinale ale acestui domeniu atât de mișcător, căruia îi dăruim, ca spectator, o parte din timpul care se numește viață. Bineînțeles că uneori putem și greși. Greșeala e greșeala, iar siguranța este alt ceva.
Ignorantul nu are dreptate nici atunci când din întâmplare, afirmă un adevăr. La adevăr nu se ajunge din întâmplare. Pe adevărul la care se ajunge din întâmplare, nu te poți sprijini. Un spectator avizat nu este numai cel care a deprins câteva din adevărurile sau din trucurile artei cinematografice. EI trebuie să vină către aceasta artă, călcând pe terenul solid al unei cunoașteri mai generale, ca să nu mai vorbim de lepădarea oricăror scepticisme și complexe față de orice producție, indiferent în ce parte a lumii ar fi idealizată ea. Nu se admiră autori, ci filme. Semnătura unei opere de arta ar trebui cunoscută la urma. — „De cine e filmul asta? — „De Bergman.” — „Vai, ce frumos!” Tonul plictisit se transformă, în câteva secunde, într-unul afirmativ. Tinerii spectatori din edițiile festivalului de la Costinești, mi s-au părut aproape ideali ca receptori ai fenomenului cinematografic românesc. Și daca îi bănuiesc că ar avea unele complexe în judecarea filmului internațional, sunt convinsă că dacă și-ar lua un pic de curaj, ar învinge acest handicap, pentru că inteligența, slava domnului, au!
