Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Tată de duminică” – cronică de film


     Într-adevăr, tema e delicată, indiscutabil delicată, dar la fel de indiscutabil generoasă. Într-adevăr, problema e gravă, cu adevărat gravă, de strâns inimi, de așezat noduri în gât, dar mai ales de pus pe gânduri. Tema, sugerată scurt și cuprinzător de titlu. Problema, enunțată și ea, laconic, într-o întrebare simplă, simplă, dar profundă, cum numai copiii pot pune: «Miercuri, «tată» se spune tot tată?» Întrebare delicată, care a născut pe loc alta pentru regizorul Mihai Constantinescu: cum să răspundă lumii la această întrebare, căile fiind ca întotdeauna mai multe, iar cea bună, tot ca întotdeauna, unică. Căci la o asemenea întrebare se putea răspunde cu furie, cu obidă, cu brutalitate, cu sfâșiere, cu înverșunare, se putea răspunde în toată gama reacțiilor omenești stârnite de o asemenea întrebare. Mihai Constantinescu a răspuns cu grijă. Cu grijă și cu delicatețe. El s-a purtat cu acest film delicat cu atenția și dexteritatea culegătorilor de trandafiri. Și-a pus mănuși — ne-a pus mănuși — să nu se înțepe, să nu ne înțepăm, să nu ne doară prea tare nici pe noi, nici pe spectatori. Mai mult, el a mers înaintea noastră și a smuls țepii prea mari și i-a lăsat doar pe cei mai subțiri și mai bonți, atâta cât prin mănușă să mai simțim o zgârietură, atâta cât să nu ne pierdem chiar toată plăcerea culegătorilor de trandafiri, care și în înțepătura unui spin mai stă. Dar mai cu seamă ne-a înarmat cu o foarfecă foarte, dar foarte bine ascuțită, care să taie scurt și dintr-o mișcare și exact de unde trebuie, floarea. De aici încolo socotesc că metaforele nu-și mai au rostul, că se poate vorbi cu vorbe de toată ziua despre un film numit Tată de duminică, al doilea al regizorului Mihai Constantinescu. Fără metafore și fără menajamente, căci, mi se pare mie, Mihai Constantinescu nu este tipul regizorului fragil care să se prăpădească la o suflare de critică. Dimpotrivă, mi se pare a fi un regizor în stare să suporte orice. Mai ales adevărul. lar adevărul, adevărul meu, firește, mi se pare a fi următorul: Tată de duminică este un film frumos, care n-avea nevoie de frumusețe. Este un film gingaș, care trebuia să fie necruțător. Este un film duios, care trebuia să fie răscolitor. Este un film blând, care trebuia să fie crud. Este — și iar mă paște metafora — un tigru ce a râvnit să fie pisică. Întrebare logică și inevitabilă: de ce să vrea un tigru să fie pisică? Răspuns sincer și fără scăpare: pentru că tigrul i s-a părut lui Mihai Constantinescu prea mare pentru lumea mică a filmului său. Și aici a greșit, căci lumea filmului său nu era mică. Povestea acestui tată de duminică, scrisă de Octav Pancu-lași, era bogată, era plină, era adevărată, cu personaje vii, tulburătoare, cu dialoguri inteligente, sprintene, spirituale — uneori poate prea sprintene, prea inteligente — și bine că am ajuns să reproșăm unor dialoguri sprinteneala și nu platitudinea — povestea acelui «tată de duminică» pe care Mihai Constantinescu a vrut-o cu tot dinadinsul simplă, avea motivările ei, complicate dincolo sau dincoace de ea, motivări conținute în personajele, dramele și probIemele colaterale, așa-zis colaterale: drama femeii care «nu știe să-și păstreze soțul»; drama femeii care «nu știe să-și găsească un soț»; problema căsniciilor «de duminică», căci ea este agronom Ia, să zicem, Strehaia, iar el, procuror la București; problema celor ce nu-și găsesc locul decât la locul de muncă, a celor îndrăgostiți până peste cap de meseria lor sau copleșiți tot până peste cap de ea, problema celor ce fac față dramelor și problemelor cu zâmbetul și cu gluma pe buze... Motivarea acelei situații — un bărbat se desparte de soția lui și de copil pe care-I «are» duminica («duminica ești al meu»), pentru că nu este în stare să facă față obligațiilor familiale, pentru că «viața» lui se află la locul de muncă, dar și pentru că are 45 de ani și nu mai are răbdare decât din nou și iar numai pentru meseria lui, motivarea deci, se afla în toate aceste «mărunțișuri». Motivarea chiar a acelui accident tragic. Motivarea frumoasei amiciții ce se leagă între un bărbat și alt bărbat, motivarea întregii povești finalmente, există în film, dar ni se comunică sărac, zgârcit, printre picături. Între două butade. Între două pahare de coniac. Între două uși. Acele «mărunțișuri» erau carnea și sângele filmului, erau făcute să-I hrănească, să-I facă să trăiască cu adevărat, dar nu, nu se poate, căci regizorul e la post, regizorul veghează, cu piciorul pe frână. Unele fiIme nu ajung să se comunice din lipsă de combustie, din pană de motor — motorul e regizorul, nu? — Tată de duminică nu ajunge să fie el însuși din pricina unor frâne zdravene, mult prea zdravene. Când dai să zici: «gata, acum merge, acum se încheagă, acum se face legătura și iese întregul, iese răspunsul la întrebarea, la întrebările filmului», un cadru spectaculos de carting rupe totul și ne aflăm din nou la unu și cu unu fac doi: un tată de duminică și un fiu de duminică, tovarăși, atâta vreau să spun! Și dacă nu o imagine de carting, atunci o scenă dulce, o amuzantă lecție de geografie. Sau o discuție între copii. Sau o paradă a modei. Sau, de ce nu?, iar carting... «Și tu ce răspundeai?» — își întrebă tatăl fiul care-i povestește cum a fost el întrebat de ce părinții lui nu locuiesc împreună. lar fiul — 13 ani — răspunde simplu: «Schimbam vorba»... Este exact ceea ce face și Mihai Constantinescu cu filmul său. Schimbă vorba. Vorba e grea și greu de dus în spate. El o schimbă pe una mai blândă, mai dulce, mai ușoară, transformă motivările, explicațiile, sensurile filmului în momente de divertisment (vezi excelentul moment Mazilu, autocitat cu tandrețe și abjecție, vezi momentele de explicație dintre cele două femei, vezi momentul vag moralizator dintre procuror și eroul principal). Transformate în momente, motivările pier firesc, mor de moarte bună și rămân ca momente... Mai mult și mai departe: plastic, filmul cerea prin toți porii o imagine puternică, dramatică. Avea nevoie ca de aer de dramatismul ei. Dar nu. Pânza ecranului este cadrul unei expoziții de tablouri vesele, multicolore, relaxante. Rar, o pată neagră — paltonul procurorului, rar o sugestie de cenușiu interior — rochia de sărbătoare a soției părăsite este de un gri-bleu șters — sau de pământiu sufletesc — haina tatălui, haina pe care o poartă tot filmul, maronie — rar deci, imaginea semnată Costache Dumitru-Fony întâlnind costumele semnate Ileana Oroveanu și decorurile lui Vasile Rotaru, sau pur și simplu supusă indicației regizorale, își împlinește funcția dramatică: într-o imagine, simplu dar convingător tulburătoare, de confruntare la locul accidentului, într-o imagine subtilă, cu simplitate subtilă, a unei pete negre ce apare în spatele celei maronii, a unei mâini care intră în cadru la timp să ciocnească paharul de coniac, imagine de fapt a unei prezențe, a unui umăr alături. Sigur, mai sunt, sigur, s-ar mai putea găsi imagini de adevăr, dar prea sunt multe celelalte, cele multicolore, cele înviorătoare, cele liniștitoare, cele care ne creează senzația că suntem luați pe de departe și cu duhul blândeții. Ca să plecăm acasă senini — finalul e deschis, deci oricine își poate Iiniști sufletul cu un happy-end posibil — senini și cu ochii plini de culoare, senini și fredonând muzica frumoasă, scrisă de Temistocle Popa, senini și cu imaginea a doi băieți plus o fetiță, frumoși și bine aleși, și bine conduși — Sebastian Constantinescu rolul fiului de duminică, Mihai Cociașu, fiul procurorului, și Ruxandra Sin — să plecăm înduioșați și plini de înțelegere pentru toți eroii filmului, să plecăm adică liniștiți de lângă un film care avea toate datele și toate șansele să ne neliniștească. În toată această oază de duioșie, cinci chipuri de oameni și de adevăr trăznesc de la distanță a viață și a adevăr: Amza Pellea în rolul tatălui — Amza nu-i duios, Amza își duce în spate eroul filmului care ar fi trebuit să fie Tată de duminică, și-I duce cu o forță rară și cu o încrâncenare minunată; Gina Patrichi — în apariții scurte și cât de ingrat filmate! — cu subtilitate și grație soție «pierzătoare»; Radu Beligan pe post de procuror «umanizat» prin farmec și discreție; Olga-Delia Mateescu în rolul celei ce «schimbă mirosul de benzină cu cel de formol și viceversa», a femeii care mănâncă ceapă ca să miroasă și ea a ceva, fadă, frumoasă și rece; și Mircea Constantinescu-Govora în rolul medicului, cu sinceritate și dreptate cinic, cu sinceritate și răutate «iertător». Între aceste cinci personaje se încheagă, rar și scurt, micile mari momente de adevăr ale filmului. Dar mai cu seamă prin ele își dovedește regizorul știința de necontestat a distribuției. Și tot prin distribuție se spală el mai cu seamă de păcatul de a fi făcut din Tată de duminică un film de toate zilele. Comparat cu primul său film, Despre o anume fericire, filmul de față este, fără îndoială, o demonstrație de rapidă acumulare de meșteșug, și nu numai atât. Primul său film era descifrarea timidă a unui debutant. Tată de duminică este șoapta unui regizor care pare a avea ceva de spus. Ceva de spus în gura mare. Să așteptăm. Nimic nu ne împiedică să așteptăm. Nimic nu ne dă dreptul să ne îndoim că acel ceva va fi spus în filmul următor. Să așteptăm.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1975)

Tags: cronica de film, eva sirbu, mihai constantinescu, tata de duminica film

Comments: