Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Șurile


     Cronica documentarului
     Şurile. Nu: „Frumosul obicei al păstoritului.” Nu: „Hala de producţie a ţăranului”. Nu: „Construcţii rezistente la timp”. Nu. Pur şi simplu Şurile. Titus Mesaroş, documentarist de nădejde, nădejdea stând în adevărul teme­lor şi neclintita lui putere de a le împlini artis­tic, crede nesmintit în sinceritatea spusului de-a dreptul. EI doreşte ca omul să ştie de la bun început despre ce este vorba în propozi­ţiune. Acum, de pildă, este vorba despre şuri. Spectatorul venit în sala de cinema să vadă un film artistic, n-apucă să-și formuleze în gând întrebarea: ce-ţi veni domnule, cu şu­rile? că regizorul l-a şi pus în faţa unui ţăran de la faţa locului — faţa locului fiind undeva în Ardeal — un om ars de soare, proptit în in­strumentul lui de lucru care e furca, oprit din treaba lui care e finul, oprit de către regizor, cu o întrebare şi ea directă, simplă, esențială pentru acel loc şi pentru acel om: „Ca gospo­dar vrednic, ce credeți, ce-au însemnat şurile pentru gospodăria ţăranească?" Gospodarul vrednic începe să răspundă, și mai vrednic, regizorul prinde din zbor ideile, dar refuză păcăleala, refuză adică se ne vâre în auz vor­bele mai mult sau mai puţin inteligibile ale omului specialist în creşterea vitelor, dar mai puţin specialist în postsincroane, în timp ce imaginea ni l-ar fi arătat „cât mai din spate” ­şi de la distanţă, pentru ca noi să avem senzaţia, că uite, acum, chiar acum, ne vorbeşte cu vorbele lui, regizorul nu vâneaze sincronul tehnic, el vânează sincronul de idei. Spusele omului devin, pe neobservate, comentariul filmului. Comentariul este rostit chiar de regi­zor în graiul de la „faţa locului”, întrucât el chiar din acele locuri se trage. El ştie însă nu numai să rostească ardeleneşte, el ştie şi să gândească gospodăreşte. El ştie ce e o şură şi cum se coseşte fânul şi cum se adune eI să „stea”, şi cum se face un car aşa încât să nu pierzi firul pe drum, ce înseamnă o vita la casa omului şi cât de greu se ține, dar mai cu seamă, ce înseamnă ea în cazul în care omul e gospodar. Cu dulce şi nostalgică aducere aminte, Mesaroş învie poezia veche de „trece un car cu boi pe drum”. Imaginea — Dumitru Gheorghe, muzică — Andrei Bretz, coloana sonoră — Maia Stepanenco, re-creează cu sfinţenie, sfinţenia amintirilor din copilărie, universul țărănesc de pe vremea când şurile au fost pentru ţărani cel mai important lucru din gospodărie. Hala lui de producţie. Soa­rele mângâie spinări de dealuri mărunte, clăile se țuguie spre cer, carul scârțâie, haida-haida, cu copilul cocoţat în vârful lui, mirosul finului dă buzna în sala de cinema. Spectatorul e gata să se predea. E gata să primească un film despre „altădate”. E momentul în care regizorul simte, ştie, experienţa lui de vechi cineast îi dictează, ce poate să spună ce are de fapt de spus. lar ce are de spus este din nou foarte simplu: nu e musai să pierzi ce-ai avut încercând să câştigi ce n-ai avut. Cu umor, un umor curat, şi el ţărănesc, gospo­darul-regizorul întoarce, cu date şi cu fapte, problema micii gospodarii — că despre ea ar fi vorba — pe toate fețele şi o face să stea în picioare, pe faţa avantajoasă. Reciproc avantajoasă. Case cu etaj? Sigur! Boiler la baie? deci şi baie! de ce nu? „Dacia?” Fie şi „Dacia!” Dar nu în şură. În şură şi în grajduri să se afle ce se cuvine să se afle. Fânul într-una, vitele într-alta. Că numai în Ardeal, ne informează el cu linişte, se află grajduri nefolosite care ar putea adăposti peste 200 000 de „capete de vite". La cifra asta, rostita într-un târziu, la sfârşitul filmului, arun­cată aşa, ca ultimul as al careului după ce partenerul ţi-a spus: „puţin, puţin”, nu cred să existe minte sănătoasă care să nu simtă „brusc şi deodată” că Şurile nu e un film pentru „specialiștii în şuri”, ci un film care ne priveşte, ca să zic aşa, direct şi personal. Este şi ăsta unul dintre talentele lul Titus Me­saroş. Să vorbească fix atunci când trebuie despre fix ceea ce trebuie. Cu atât de experi­mentată pricepere a lucrurilor, că nu se poate să-și greșească ţinta. Cu atât de mare sinceritate, că nu se poate să nu convingă. Cu atât de bine aIcătuită artă, că nu se poate să nu emoţioneze.
(Cinema nr. 2, februarie 1983)

Tags: cronica documentarului, eva sirbu, scurtmetraj documentar, surile film, titus mesaros

Comments: