Nu vom putea înţelege pe deplin sensurile filmului Zodia Fecioarei dacă vom face abstracţie de accepţiunea pe care realizatorii o acordă ideii de destin privit ca forţă motrice obligatorie a genului tragic. Filmul conţine în acest sens o definiţie deductibilă. Pentru asta trebuie să pornim de la observaţia că Lut şi Midia au trăit o dragoste similară celei dintre Dita şi Dionis, dar că dintr-o pricină sau alta ei s-au despărţit. Dragostea a continuat să persiste în inimile lor şi a determinat, cândva, într-o noapte, pe malul mării, adulterul. Dita − Dionis au moştenit de la cei ce le-au dat viaţă setea de dragoste. În calea fericirii lor se interpune însă vina părinţilor. Din schema subiectului, rezultă limpede că Lut şi Midia îşi reneagă idealurile, devin prizonierii inerţiei acceptând o existenţă care nu este altceva decât un compromis. Destinul aici nu este înţeles ca o forţă exterioară omului, ci într-un anume fel ca un atribut al acestuia. Eroarea tragică rezultă din modul în care eroii înţeleg să existe, în raport cu valorile, iar culpa tragică aparţine în întregime eroilor. De remarcat în cazul celor doi tineri, Dita şi Dionis, că moartea nu apare ca un imperativ al conflictului, ci ca un act liber consimţit. Nimeni nu le cere să moară pentru a ispăşi o vină care este şi nu este a lor. Dimpotrivă, neputând să existe conform aspiraţiilor care îi caracterizează, cei doi tineri preferă să piară curmând, odată cu viaţa lor arsă de seceta neîmplinirii, şi perpetuarea eternă a erorii. Ei pier conştienţi de faptul că împreună cu ei piere şi sursa tragediei lor.
De aici, de pe acest pisc al durerii şi generozităţii, formula filmului îşi dezvăluie un sens surprinzător. Cele două planuri, real şi mitic, aflate în contrapunct, nu sunt decât capetele de evoluţie a fenomenului tragic. În serbările dionisiace distingem pretragedia. Obiceiurile diferitelor civilizaţii se succed ca tot atâtea forme de evoluţie a tragediei.
Asociat cu conflictul tragic propriu zis, planul mitic capătă astfel semnificaţiile unui necrolog pe care un dramaturg înzestrat îl elaborează pe marginea existenţei milenare a fenomenului însuşi. Fascinantă viziune. O viziune care conferă operei de artă dimensiunile unui act de cultură.
