Este legea unui serial, fie el pentru marele sau micul ecran, să nu cunoască mersul la deal, să se rostogolească ducând cu sine, la vale, tot buruienișul întâlnit în drum. Nu a fost iertat nici
Twin Peaks, dacă invocarea are vreo noimă consolatoare. Căznitele isprăvi ale
Liceenilor în alertă nu pot fi, de aceea, chiar o dramatică surpriză a vieții noastre. Nici faptul că, înainte de a se fi plictisit, regizorul
Nicolae Corjos, autorul primelor patru filme din seria de succes comercial a liceenilor, a fost înIocuit din mers cu debutantul Mircea Plângău, preferat de Studioul de creație Star 22 din rațiuni ce aparțin enigmelor derizorii care coclesc deja pe întinsul cinematografiei noastre postrevoluționare. Oricum, era previzibil derapajul unui ciclu care acum șapte ani cucerise spectatorul tânăr printr-o anume scuturare de posomorâta dăscăleală a altor pelicule „de gen”. Nelăsăndu-i să dea piept cu grijile maturității, autorii (scenariștii: aceiași George Șovu și Mihai Opriș) își deghizează acum eroii în fel și chip. Cei mai puțin tineri sunt supuși și ei unui exercițiu îngrijorător cel puțin pentru respectabilitatea câtorva actori. Greu de spus unde ar fi măsura săltăreață în această lălâie horă a unor fantome primitiv imitate; cineva se ia drept Agent Cooper (ce-i drept, Cosmin Șofron seamănă), polițistul, dacă nu este prea de tot sărac cu duhul, își aruncă pe el o sutană sau o pelerină de Sherlock Holmes, babele știrbe sunt voaioriste, iar impotenții - masochiști dâmbovițeni, fără instrumentarul de rigoare (acesta presupune, vai, cultură); fetele sărmane cu mame muribunde sunt, se întelege, prostituate pe cale de școlarizare, derbedeii se prefac motocicliști (sau invers), liceenele fruntașe de altădată vor să fie ziariste dum-dum, dar lasă să se înțeleagă cum că ar confunda semantica cu o marcă de ciorapi. Și pentru ca balul să fie bal, se maschează și geografi; în Piața Universității, sub numele celebre de pe ziduri, se încinge o paradă a modei nupțiale în legănarea căreia manechine, aducând, chipurile, ofranda albului, a purității, își arată ciorapii cu jartiere înainte ca locul să fie invadat de mici maimuțoi ce-și spun Michael Jackson. Spectatorului onest nu-i rămâne decât să se deghizeze și el în tontălău pentru a nu se mai întreba cum de s-a lăsat păcălit de „mirajul aparent” , vorba aprigei jurnaliste din film, al acestei „comedii polițiste”. Dacă cineva trebuie să fie în alertă, cuvine-i-se cinematografiei. După toate semnalele, debuturile încep să semene cu un joc care dă de gândit, el nu mai aparține dragostei, dar nici, parcă, întâmplării.
