„Student la Iaşi” - cronica documentarului

     lată estetismul documentarului românesc în altă ipostază, bine aplicat subiectului, deşi, ca orice estetism, funcţionând puţin în sine. Totul este filmat cu efect, deşi nimic nu pare sau nu este înscenat. Un spaţiu de cetate universitară solitară, romantică, medieval-modernă, se compune parcă doar din unghiulaţia şi eclerajul filmării universităţii ieşene şi a locurilor istorice, la Bolta rece sau la un club studenţesc nocturn, discutând poezie, trecând de la aparatele de fizică în sala de disecţie, de la cadavre şi schelete pe aleile Copoului, sub bustul Veronicăi Micle, într-o seară de mai, cu Eminescu cântat la ghitară. Deşi printre piruete de montaj, nu ne scapă, ici o intenţie de atmosferă faustică, colo o trimitere timidă la o poezie de dragoste de Baudelaire, dincoace un plan bizar, de montaj resnaisean, introdus ad-hoc, cu nişte călugări care repară un poloboc, în curte la Mănăstirea Galata, în vreme ce asistăm la discuţia despre noţiunea de timp, cu un student, pictor amator.
     Răceala expresivă a reporterului modern, tradusă de obiectivul care lungeşte perspectiva şi stilizează ambianţele, trece într-un lirism distilat, nu fără suspense-uri discret filozofice, dar şi cu pasaje prozaice, strict sau chiar strident reportericeşti, cum e nunta studenţească, cu periniţă, din Piaţa Unirii.
     Suntem încă în stadiul studiului, al crochiurilor, unul revelator, altul oarecare. Apare însă şi un fluid care le leagă, fie el doar acela al stilului sau al manierei. E, oricum, un film prin care putem privi „dincolo” şi vedea un mediu, o atmosferă, o umanitate care ne aparţine şi pe care nu o cunoaştem. Cât de aproape suntem de filmul mare!