„Spectacolul spectacolelor” – cronică de film (1)

     Început ca un documentar omagial dedicat celei de-a doua ediţii a Festivalului na­ţional «Cântarea României», Spectacolul spectacolelor îşi propune, aşa după cum şi titlul o sugerează, să facă un bilanţ al acestui adevărat maraton de talent. Autorilor — regizor lon Moscu, scenarist Dumitru Done — le-a revenit astfel dificila misiune de a selecta şi sinte­tiza în 90 de minute efortul de creaţie al celor peste trei milioane de participanţi, efort desfăşurat de-a lungul a peste 700 de zile, precum şi satisfacţiile câtorva dintre premianţi, adică a celor mai buni dintre cei mulţi foarte buni, a căror comună dorinţă a părut să fie, ca şi la prima ediţie a festivalului, încercarea de a estompa cât mai mult cu putinţă hotarul dintre arta amatorilor şi profesionism. Şi mulţi chiar reuşesc.
     Incontestabila dificultate a acestui gen cinematografic stă în faptul că autorii sunt determinaţi din afară, ei urmând să înre­gistreze pe peliculă fragmente din specta­cole concepute, aranjate sau dirijate de alţii. Pe de altă parte, ei au de a face cu vastitatea tematică a unui astfel de concurs naţional ce include de la joc popu­lar la balet clasic sau la dans modern; de la solişti de muzică populară sau uşoară la ansambluri corale şi orchestrale de toate genurile; de la teatrul clasic la cel contem­poran şi la cel de revistă până la film; de la artele plastice până la arta ţesutului; de la recitări de poezie la montaje literare; în fine, trecând de pragul manifestărilor cultu­ral-artistice, autorii trebuie să pătrundă şi pe terenul competiţiilor tehnico-ştiintificc unde se află la start mii şi mii de inovatori şi inventatori. O asemenea varietate, deci, creează dificultatea de a găsi conexiuni necesare, logice şi artistice totodată pentru produsul finit: filmul-document. Experienţa semnatarilor de pe genericul Spectacolu­lui spectacolelor pare însă să-şi fi spus favorabil cuvântul.
     Prima idee a autorilor potrivită contextu­lui mi s-a părut aceea de a da «Cântării României» cadrul pe care îI merita şi deci de a face din întreg peisajul ţării — natural sau citadin — scena deschisă tuturor mani­festărilor din concurs. Colinele Bucovinei sau plaiurile muntene, vechile cetăţi ale Devei şi Pietrei Neamţ sau modernele bulevarde ale Capitalei, foaierele celui mai vechi teatru al ţării din laşi sau scena Sălii Palatului, codrii Maramureşului sau combi­natele siderurgice sau chimice, devin rând pe rând decoruri de semnificaţie istorica puse în valoare în ansamblu sau prin detaliu, în jocuri de lumini şi transparente de culori de aparatul mânuit cu acuitate şi sensibili­late de semnatarul imaginii, Otto Urbanschi. O a doua soluţie inventivă o aflăm în punţile, eliberate de orice fel de canoane, pe care autorii le-au aruncat între un episod sau altul, mergând pe asociaţii de replici sau imagini, sau, dimpotrivă, pe contraste diminuind astfel senzaţia de repetiţie oferită de un prea plin de voie bună. Anda Călugă­reanu şi Amza Pellea în calitate de comperi agreabili şi cu mânecile suflecate la masa de montaj facilitează cu un zâmbet, cu o poantă sau chiar cu argumente de ordinul cifrelor, treceri altminteri dificile. Se vede că montajul a fost gândit odată cu scenariul regizoral, punând stavilă tendintei centri­fuge a unui astfel de subiect în favoarea liniilor de forţă centripete.
     În sfârşit, am apreciat discreţia, dar şi precizia cu care autorii au ţinut să ne pre­zinte pe câştigătorii ediţiei a lI-a a Festivalu­lui naţional «Cântarea României» nu numai ca făuritori de bunuri spirituale ci, pe drept cuvânt, şi ca făuritori de bunuri materiale. Câteva montaje paralele, din care aş cita doar dansul ţesătoarelor din Miercurea Ciuc, cu războaiele lor ce se mişcă singure în acelaşi ritm, au exact forţa de sugestie şi ritmul necesare. Cântăreţii, dansatorii, actorii, pictorii amatori îşi află, astfel, rădăcinile fireşti în viaţa ţării, închinând o odă, nu numai prin cântec şi dans tradiţiilor noastre istorice multimilenare, ci prin munca lor şi României socialiste de azi.
     Dincolo de o imagine cât se poate de exactă a ceea ce a fost şi în special a ceea ce a însemnat pentru participanţi ca efort şi ca satisfacţie «Cântarea României» (am remarcat nenumărate notaţii de expresie ce dau filmului caracterul de trăit pe viu), autorii au reuşit să comunice sentimentul de unitate, de bucurie şi de convingere «de a merge pe acelaşi drum», solidari cu jură­mântul de fidelitate, recitat de o altă laureată (Leopoldina Bălănuţă) închinat iniţiatorului acestui festival, secretarul general al parti­dului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Fil­mul lui lon Moscu, ca şi Festivalul, cu at­mosfera lor sărbătorească de cântec şi joc, dar şi de ardoare patriotică şi dorinţă de muncă stau, deopotrivă, sub semnul îndem­nului tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care la recenta cuvântare de la Uniunea Generală a Sindicatelor din România, a spus: «Tre­buie asigurată o orientare cât mai mili­tantă, educativă şi mobilizatoare tutu­ror manifestărilor din cadrul Festivalu­lui naţional «Cântarea Romaniei», forma de îmbinare a muncii libere, creatoare, cu afirmarea talentuIui şi sensibitităţii artistice a oamenilor muncii, de îm­bogătire a vieţii lor spirituale».