Radu Jude este, în peisajul cinematografului românesc, un caz rar de consecvenţă. Încă de la începuturile sale, Jude dădea semne că nu raţiunile estetice guvernează implicarea sa în cinema, ci mai degrabă cele etice. El nu ţine să facă filme frumoase, ci filme care îl exprimă. Pare mereu gata să ia partea unor personaje pe nedrept marginalizate, demonizate, sacrificate, sau unor idei care merită să se facă mai bine şi mai interesant articulate azi, cu o putere considerabilă de adresare către omul secolului al XXl-lea. Această impresie despre opera lui se impune mai ales graţie filmelor recente:
Aferim (2015), o poveste emblematică despre sclavia ţiganilor din România în secolul al XlX-lea,
Inimi cicatrizate (2016), adaptare literară după Max Blecher centrată pe tema antisemistismului, sau documentarul de lungmetraj
Ţara moartă (2017), o revenire la acest subiect delicat.
Noul său film,
”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (titlul e un citat din Mihai Antonescu) duce mai departe revelarea acţiunilor anti-evreieşti întreprinse de armara română în timpul celui de-al doilea Război mondial, forma aleasă de astă dată fiind cea metacinematografică. Asistăm la pregătirile unui spectacol de teatru de reconstituire istorică inspirat din masacrarea evreilor din Odesa anului 1941 şi la documentarea, negocierile cu trupa şi cu finanţatorii ale tinerei regizoare care îl realizează. În plin centru al Bucureştiului, în apropierea Muzeului Naţional de Artă, au loc repetiţiile şi apoi spectacolul, în acelaşi decor desfăşurându-se, în culise, spectacolul presiunilor morale şi al confruntărilor în care tânăra îşi apără viziunea artistică şi libertatea de gândire. Noul film poate fi comparat cu unul mai vechi al lui Jude,
Cea mai fericită fată din lume (2010), unde urmăream echipa de realizare a unui clip publicitar în plin proces de producţie, şi interacţiunile cu bucureştenii la kilometrul zero (Piaţa Universităţii). Acolo o liceană (norocoasa care câştigase o maşină la concursul-promoţie al unei firme de băuturi răcoritoare) luptă nu numai cu canicula şi tracasările filmării, ci mai ales cu autoritarismului patriarhal al propriului tată, decis să vândă imediat maşina. Sigur că miza bătăliei e una mai mică în dinamica naraţiunii decât în
Îmi este indiferent..., dar efortul descrierii activităţilor echipei de filmare e comparabil cu noua peliculă, unde se urmăreşte realizarea unui spectacol cu multe elemente multimedia, cu ecrane pe care se proiectează vechi jurnale de actualităţi ce documentează masacrul de la Odesa şi elemente de decor virtual. Un ecran pe o scenă, ambele absorbite de ecranul la care privim, acesta este formatul, al cărui artificiu e permanent subliniat de strategia regizorală a lui Radu Jude.
Deşi faimosul critic Jonathan Rosenbaum spunea că termenul „brechtian” este unul dintre cei mai abuziv folosiţi în critica de cinema, nu putem să-l ocolim pentru a descrie acest film, care antrenează procedeele, consacrate de teatrul lui Bertholt Brecht, de activare a spiritului critic în privitor. Acesta este împiedicat să se identifice cu acţiunea , amintindu-i-se mereu că asistă la o ficţiune şi că cei care o reprezintă sunt actori, nu personaje. Încă din prima scenă suntem avertizaţi de interpreta regizoarei:” Sunt Ioana Iacob şi interpretez rolul Mariana Marin”. Radu Jude practică autoreflexivitatea exact aşa cum o descrie Andras Balint Kovács în celebra sa carte „Screening modernism”
(The University of Chicago Press, 2007) unde afirmă:”Dacă am consiera reflexivitatea ca pe o formă de suspendare a ficţiunii şi de spargere a iluziei, vom recunoaşte că asta se poate întâmpla numai raportat la contextul imediat al ficţiunii narative. Caracterul ficţional al poveştii poate fi suspendat numai printr-un act de comunicarea directă, care nu e mediat de convenţiile înseşi ale filmului. Reflexivitatea crează o gaură în textura poveştii, să-i spunem aşa, prin care privitorul este conectat direct la aparatul estetic al ficţiunii”.(p.225) Cineastul şi-a rafinat mijloacele, faţă de
Cea mai fericită fată din lume, şi foloseşte inventiv tehnicile reflexive, făcându-ne să privim prin acea breşă din textură de care vorbea Kovács. Vedem nu numai cum regizoarea spectacolului stradal lucrează cu echipa, dar şi cum se documentează la Muzeul Militar (una dintre cele mai amuzante scene), sau cum se realizează efectele speciale pirotehnice sau electronice şi coloana sonoră. Asistăm şi la crearea scenariului pentru spectacol, în scenele în care Mariana priveşte, comentând sarcastic, fragmente din filmul
Oglinda de Sergiu Nicolaescu, citeşte în singurătate sau vorbeşte cu apropiaţii despre dovezile masacrelor anti-evreieşti descoperite în cărţi. Unul dintre pasajele semnificative este acela în care, mai mult dezbrăcată, ea îi citeşte amantului (Şerban Pavlu), fragmente dintr-o proză de Isaac Babel. Cititul şi citatul sunt deseori folosite în naraţiune, fie pentru subminarea (brechtiană) a iluziei, fie pentru sublinierea intenţiilor educativ-pedagogice (altă moştenire din Brecht) ale regizoarei-personaj ,dar şi ale regizorului Radu Jude care recunoaşte că a făcut filmul pentru a critica negaţionismul în discuţia despre participarea românească la Holcaust. Divagaţiile literaro-istorice ale personajelor amintesc desigur de modernismul politic al lui Jean-Luc Godard (cum scrie Andrei Gorzo în revista „Vatra”), dar amintesc şi de Truffaut care, în
Noaptea americană, introduce chiar un pasaj în care regizorul din ficţiune (jucat de el însuşi) primeşte un pachet de cărţi pe la care le consideră „de căpătâi” şi le filmează afectuos copertele. Şi tonul filmului lui Jude are accente respectuos- afectuoase când se referă
la scriitori precum Mariana Marin, Gellu Naum, Radu Cosaşu, Nicolae Steinhardt, Cioran, Petre Ţuţea,Hannah Arendt, deja citatul Babel. Personajul regizoarei care citeşte multe cărţi este şi el portretizat cu afecţiune (foarte firească Ioana Iacob) nu numai pentru că e inteligentă, ci şi pentru că e bătăioasă, cum recunoaşte pînă la urmă domnul Movilă (Alexandru Dabija), consilierul de la primărie care încearcă să o convingă să scoată scenele şocante din spectacol. Anticipând că va fi acuzată că demersul său este „anti-românesc”, Mariana vorbeşte mult şi pasionat, atât echipei cât şi consilierului, despre nevoia de a conştientiza crimele trecutului. Cu tot ajutorul secundului, care e şi actor în spectacol (Alex Bogdan, care oferă un recital de imitat mareşalul Antonescu), cu toate efectele foarte spectaculoase (manechine spânzurate, incendierea unei barăci), spectacolul declanşează pînă la urmă în privitori simpatia zgomotoasă faţă de trupele româneşti din spectacol, fără nici o reţinere legate de acţiunile anti-evreieşti. Această infirmare a strategiei didactico-spectaculare a regizoarei este subliniată şi în conversaţiile cu domnul Movilă, un ins citit şi cu simţul replicii, care o îndeamnă pe Mariana să se ocupe de alte masacre, „crime prescriese” din istorie. Dialogul dintre cei doi, cu farmec de cochetările intelectuală, oferă unele dintre cele mai agreabile momente ale filmului. Plăcerea aluzionistă a lui Jude (care m-a cucerit, de pildă, în
O umbră de nor, unde cita din Bresson) duce acum la referinţe variate, de la
Hiroshima, mon amour a lui Alain Resnais, la
Naşterea unei naţiuni de D.W.Griffith, până la includerea unor personaje reale din lumea teatrului (regizoarea Gianina Cărbunariu) sau a filmului (monteuza Dana Bunescu). Zig-zag-ul construcţiei şi deconstrucţiei narative, asaltul verbal operat prin dialogul plin de informaţii serioase, relativizate prin contraofensiva „miştocărelii”din multe replici, generează uneori o senzaţie de exces, de efort didactic de comunicare care nu serveşte eficient cauzei. Altfel,
“Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” trebuie văzut de cei care apreciază efortul constant al lui Radu Jude de a inova şi de a-şi reconsidera propriul instrumentar.