Povestea acestui nou film de
Geo Saizescu este — în aparență, cel puțin — cât se poate de simplă: într-un sat din Delta Dunării, unde viețuiesc în bună înțelegere inginerul Radu — care lucrează aici de la terminarea facultății — și localnica Vera, cadru medical la dispensarul din sat, sosește un nou doctor (toți ceilalți, înțelegem din atitudinea și vorbele sătenilor, au dat bir cu fugiții după un stagiu cât se poate de scurt).
Se nimerește, însă, că noul doctor nu-i altul decât... Iulia, fosta iubită din studenție a lui Radu și care rămăsese, după absolvire, în învățământul superior prin grija unui profesor care dansase cu ea la balul absolvenților.
Revăzându-se, cei doi foști iubiți simt reaprinzându-se în sufletele lor focul mistuitor al pasiunii de odinioară și — cu o grabă demnă de fapte mai bune: de pildă, stingerea unui incendiu — ajung să compătimească din nou împreună.
Dar — căci, în orice poveste care se respectă, trebuie să existe un „dar” — ce ne facem cu Vera?... Nimic mai simplu: cum Vera tot ambiționa să intre la facultate, noul doctor o ajută să se pregătească temeinic, iar vechiul ei inginer — să plece la gară cu elicopterul, pentru a prinde trenul de București... În asemenea condiții, reușita Verei la facultate e ca și asigurată, iar cei doi (foști și actuali) iubiți pot rămâne fericiți împreună. Desigur, între timp se mai petrec și alte lucruri prin film: din când în când, apar doi bătrâni (care seamănă leit cu
Ernest Maftei și Nae Gh. Mazilu) și fac reclamă unei băuturi miraculoase numită vutcă, votcă sau vodka, zicând cui vrea să-i asculte că secretul vitalității lor debordante stă numai și numai în consumarea (zilnică și regulată) a miraculoasei băuturi; odată cu doctorița Iulia, în sat revine și pictorul Joil, care — din primăvară până-n toamnă, cum singur o spune — își petrece zilele și nopțile pictând peisaje (din natură) și nuduri (de femei): tot din când în când apar în cadru Dumitru Rucăreanu (despre care, până la sfârșitul filmului, nu aflăm ce hram poartă), regizorul secund al filmului (un tânar cineast în plină afirmare) și chiar o rudă prin alianță a regizorului; după cum, tot din când în când, pescarii pleacă la pescuit — stând tolăniți în bărci de parcă s-ar afla în fața televizorului.
Ceea ce vreau să spun de fapt este că povestea propusă de scenariul lui
Fănuș Neagu era — din punct de vedere cinematografic — neutră; cum neutru, într-un anumit fel neutru, este uneori chipul marilor actori de compoziție; chip pe care, cu numai două-trei elemente și cu mult-mult talent, machiajul îi transfigurează, făcându-i de nerecunoscut.
Cine are ochi de văzut, să vază...
