Aflat la cel de al treilea lung-metraj, Tudor Mărăscu pare decis să-și închege un univers tematic și să-și făurească un stil: dragostea, prietenia, spiritul de sacrificiu sunt temele-i predilecte, după cum refuzul ostentației și aducerea spectaculosului la norma vieții de zi cu zi pot fi recunoscute drept dominante stilistice ale discursului filmic — atât în Bună seara, Irina sau Învingătorul, cât și, acum, în Singur de cart.
În privința temelor — comune, desigur, unui mare număr de autori: datorită tocmai generalității lor — Mărăscu aduce o atitudine care-i este proprie: le particularizează prin nuanțare; din acest punct de vedere, el poate fi socotit „pictorul” nuanțelor delicate, al semitonurilor — tușa energică și culoarea păstoasă neintrând între gesturile obișnuite artistului... Nuanța, discreția, delicatețea se văd, însă, potențate de o secretă vibrație lirică și, nu mai puțin, prin autoironie: semn al unei implicări conștiente, mereu cenzurată de rațiune.
Mai mult decât în cele două filme anterioare, povestea din Singur de cart presupune un caz-limită; dar — și aici se simte că regizorul (coscenarist, alături de Lazăr Fulga) a intervenit în dramaturgia filmului — profesia eroului nu mai este una „spectaculară” (căpitan de cursă lungă sau boxer) menită să îi „pună în evidență” trăirile. De fapt, Pavel nici nu are — încă — o profesie: ceea ce sugerează, și din punct de vedere dramaturgic, starea incertă a personajului, aflat la o importantă răscruce a vieții sale. Parcurgerea acestei stări se vrea pur liniară — și ambiția regizorului, declarată într-un interviu, pare a fi fost aceea de a-și lăsa eroul așa cum l-a întâlnit... În realitate — am, desigur, în vedere „realitatea” filmului —, lucrurile se petrec puțin altfel mici întâmplări îl scot pe erou din însingurarea care-l înconjurase, și-l duc către acel gest din final — când Pavel își salvează prietenul de la moarte cu riscul comiterii unei alte (destul de grave) încălcări a legii.
Morala — dacă vrem să privim filmul ca pe o fabulă — e destul de dură, și curajul civic al autorilor filmului, dornici de a evita poveștile banale, nu poate fi pus la îndoială... Mai ales că și Ioana, principalul personai feminin al filmului, parcurge, la rându-i, o stare de indecizie: care — având în vedere biografia anterioară a personajului — o marchează mult mai adânc decât pe Pavel. Am putea chiar spune că, în Singur de cart, adevărata dramă o trăiește această femeie — mult mai aproape decât Pavel de acel ceas al vieții care nu-ți mai permite decât o singură, ultimă opțiune.
Protagoniștii filmului (căci Ioana și Pavel pot fi numiți pe bună dreptate protagoniști, și nu numai pentru că se află în fruntea listei de personaje) se bucură de interpretarea a doi actori de film în sensul autentic al expresiei: Irina Petrescu și Dragoș Pâslaru. În configurarea personajului ei, Irina Petrescu aduce o demnitate a profesiei proprie doar adevăraților slujitori ai acestei dificile îndeletniciri: segmentându-și prezența în apariții scurte, actrița vibrează scurt și intens — ca, în clipa imediat următoare atingerii țintei, trupul fragil al săgeții... Cât despre Dragoș Pâslaru, el și-a câștigat acea autonomie interpretativă care să-i permită nu numai intensitatea trăirilor, ci și bărbăteasca lor reținere. Actorii sunt discret puși în valoare de aparatul de filmat, care-o surprinde pe Irina Petrescu numai din unghiurile cele mai expresive, iar lui Dragoș Pâslaru îi reliefează inteligent abrupta tăietură a feței. Se simte, în colaborarea dintre regizor și autorul imaginii (operatorul Valentin Ducaru) o benefică identitate de păreri.
În această „simfonie” a nuanțelor și semitonurilor, singurul punct „forte” al filmului rămâne muzica lui Dinu Petrescu — muzică ce izbucnește, când și când, cu o „vigoare” sonoră demnă de cauze mai... adecvate.
