Credem că la un concurs de şarade, titlul noului film, realizat în calitate de scenarist şi regizor de Francisc Munteanu, ar putea concura cu maximum de şanse. Fiindcă rare ori ne-a fost dat să întâlnim un asemenea titlu, care să te ducă cu gândul la orice altceva decât şi-a propus să exprime în realitate. În viziunea prea prolificului scriitor-cineast (acesta este al 10-lea film al său), “Sfânta Tereza” este un munte (sic!) iar „Diavolii”, doi ofiţeri români de contrainformaţii, trimişi în spatele frontului să arunce în aer un viaduct, pentru a asigura izbânda ofensivei împotriva armatei hitleriste. Rămâne de văzut ce oferă creatorii filmului spectatorilor, pe care i-a atras în sala cinematografului printr-un astfel de titlu — „cârlig”.
Reamintindu-ne calităţile unor filme ca
Soldaţi fără uniformă,
La patru paşi de infinit sau
Tunelul, experienţa de viaţă a lui Francisc Munteanu şi cunoaşterea unor evenimente şi stări de lucruri din perioada pregătirii insurecţiei armate şi apoi a războiului antifascist, pe care a dovedit-o în câteva dintre creaţiile sale anterioare, puteam spera că această peliculă va reuşi să evoce convingător şi emoţionant eroica toamnă a anului 1944.
Faptele propriu-zise cuprinse în scenariul acestui film sunt deopotrivă interesante şi impresionante şi ar fi putut genera o creaţie cinematografică atractivă şi profund educativă în acelaşi timp. Dar în loc să se bizuie pe dramatismul intrinsec acţiunii şi să-l valorifice pe coordonate logice, fireşti, într-un cuvânt veridice, sau măcar verosimile, Francisc Munteanu a recurs la o sumedenie de artificii, inadecvate adevăratului conţinut de idei, care au transformat filmul într-un hibrid, într-un conglomerat de absurdităţi şi banalităţi, într-un amestec eterogen de aventură, dragoste, război, dramă şi comedie bufă.
Ceea ce lipseşte în primul rând filmului este atmosfera, autenticitatea ambianţei în care se desfăşoară acţiunea. Cele câteva petarde care explodează — în pregeneric — pe malul râului şi nu fac nici o impresie soldaţilor, patrulele germane care frecventează cabana din munţi, stârnind doar panica frumoasei şi prea sumar îmbrăcatei cabaniere, calmul din tabăra partizanilor sau acalmia din oraşul ocupat de trupele germane (şi mai sunt multe alte inadvertenţe), sunt departe de a sugera spectatorilor atmosfera acelor zile dramatice, tensiunea şi îndârjirea luptei pe viaţă şi pe moarte pentru eliberarea patriei de cotropitorii fascişti.
Dacă-l urmărim doar pe „diavolul” de căpitan Petrescu (fiindcă pe celălalt „diavol” creatorii filmului îl cam pierd pe drum, lăsându-l să reapară numai când i s-a fixat în scenariu momentul să moară eroic), asistăm la nişte aventuri pe lângă care isprăvile unui James Bond sunt o joacă de copii. Nu neagă nimeni faptul că o misiune ca aceea încredinţată căpitanului Petrescu şi locotenentului David comportă riscuri şi necesită o îndrăzneală ieşită din comun. Dar incredibila evadare din tabăra nemţilor, goana într-un „Mercedes” decapotabil, îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri români, într-un oraş ocupat de duşmani, „răpirea” medicului din spitalul german şi aducerea lui în munţi la căpătâiul ofiţerului rănit şi multe asemenea isprăvi senzaţionale, pot fi acceptate cu indulgenţă într-un western-spaghetti, fals de la un capăt la celălalt, dar nu într-un film care are pretenţia să evoce evenimente şi fapte autentice. Nu mai vorbim de alte zeci de amănunte în special în secvenţele din cabană şi din tabăra partizanilor — care contravin celor mai elementare reguli conspirative şi care pun sub semnul întrebării nu numai priceperea eroilor, dar şi inteligenţa lor.
Şi pentru că scenaristului regizor i s-au părut insuficiente super-aventurile personajului principal, a ţinut să mai complice lucrurile şi cu o idilă, a cărei protagonistă îşi etalează cu dărnicie şi dezinvoltură trupul gol, din spate, faţă şi profil, în prim şi în gros-plan.
Şi câte n-ar mai fi de spus despre ridicolul situaţiilor, despre inconsistenţa caracterelor, despre banalitatea dialogului, despre greşelile elementare de racord între secvenţe, despre ambiguitatea unor replici.
Oricât de talentaţi ar fi actorii Ion Dichiseanu, Peter Paulhofer, Zephi Alşec, Reka Nagy şi alţii (au dovedit-o cu prisosinţă în alte filme), cu un asemenea scenariu şi în asemenea situaţii, nu au putut fi decât penibili.
Am ascultat cu stupoare declaraţiile făcute pe micul ecran, la radio şi în ziare, de Francisc Munteanu, cu prilejul premierei de gală a filmului, care vădeau o deplină mulţumire de sine şi convingerea că această a zecea peliculă a sa este o reuşită care-i face cinste.
O asemenea infatuare şi lipsă de răspundere după un eşec, mult prea vizibil pentru a putea fi contestat – care compromite o idee majoră şi falsifică o realitate istorică de o importanţă deosebilă — ni se pare cu atât mai primejdioasă cu cât, dacă nu sunt stăvilite printr-o atitudine mai fermă şi mai exigentă din partea celor ce au preluat recent destinele cinematografiei noastre, poate prolifera alte rebuturi cinematografice. Lăsând de o parte daunele de natură spirituală, în cinematografie un rebut înseamnă şi o pierdere irecuperabilă de câteva milioane. Reamintim aceasta acelor cineaşti care, preocupaţi exclusiv de propria lor afirmare, au pierdut noţiunea exactă a valorii milioanelor puse la dispoziţie de către stat pentru dezvoltarea cinematografiei naţionale.