... un film interzis până la 22 Decembrie
Sezonul pescărușilor n-a văzut nicio clipă lumina ecranului, a rămas să zacă undeva, cât mai departe de ochii noștri. Întâmplarea mi l-a scos în cale pe regizorul Nicolae Oprițescu cu numai o oră înainte de a porni la drum. Știam că a predat mulți ani (14) la Institutul de artă teatrală și cinematografică „I.L. Caragiale”, că debutase cu Vis de ianuarie și că acum un an și ceva, exasperat de zidul tăcerii, ridicat cu sârg în jurul lui, și-a luat soția și cei doi copii și a plecat în Franța. Îl abordez cu timiditate, mă gândesc că s-o fi schimbat „prin cele străinătățuri” dar primesc ca replică un zâmbet însoțit de câteva cuvinte de un haz dulce−amar: „Nici n-am plecat bine și gata, m-ați și uitat? De ce și cum am revenit în țară? Trebuie să-ți închipui întâi și întâi cum am urmărit și noi, românii din lumea largă, revoluția din țară. Ce-am făcut eu? Am alergat imediat — la propriu și la figurat ― după ajutoare umanitare și sâmbătă, 27 ianuarie, împreună cu o echipă de filmare condusă de regizorul și colegul meu Georges André Quinou, am trecut granița, însoțind două TIR-uri cu alimente, medicamente, îmbrăcaminte, oferite de prietenii francezi. Am distribuit pachetele și am filmat totul. Ne propusesem înainte de a părăsi Franța, după ce stabilisem un acord prealabil cu canalul de televiziune TF1, să realizăm un film intitulat România anul Zero. Cred că înțelegeți de ce l-am intitulat așa. Din jale se întrupa în câteva zile, sub ochii noștri, o nouă societate, izbăvită de dictatura totalitarismului. Am filmat în județul Prahova în șapte-opt sate, modul cum sunt împărțite ajutoarele și pentru a spulbera orice impresie falsă. România anul Zero — Îți place titlul, nu-i așa? Îi confirm impresia. Îl rog să-mi spună când a început calvarul lui.
― A început cam în 1985, când am avut certitudinea că numele meu este definitiv înscris pe o listă neagră. În consecință, accesul meu la Buftea devenise imposibil iar anii care au urmat, '86-'87, i-aș putea compara cu un tobogan pe care eu alunecam, în timp ce alții treceau cu viteze astronomice înainte, zâmbindu-mi plini de condescendență... Să fiu mai explicit... Filme nu mai făceam, la Institutul de teatru și film devenisem „eternul asistent” și dacă gândul se rătăcea în urmă cu 10−15 ani, anii care ar fi trebuit să fie și cei mai fertili, artistic și financiar, constatam cu amărăciune că leafa mea crescuse cu nici 300 de lei, iar despre altfel de satisfacții, profesionale, ce să mai vorbim... La un moment dat, cu un efort de voință m-am smuls din toropeală și am plecat... am plecat cu gândul să revin... 22 Decembrie 1989 a deschis poarta visurilor, când aproape nu mai speram.
― Care este acum soarta celui de-al doilea lung metraj al tău, Sezonul pescărușilor?
― Revenind în țară, m-am gândit să aflu ce s-a întâmplat cu Sezonul... Am purces la câteva investigații, din păcate soldate cu rezultate nu prea fructuoase. Ce-i drept, nici nu am avut prea mult timp la dispoziție, să aștept pe la ușile cabinetelor pentru că trebuie să mă reîntorc în Franța, unde sunt profesor de regie la Școala superioară de cinematografie din Nantes. Mă așteaptă cursanții. Voi reveni, cât de curând, înarmat cu mai multă răbdare și sper că Sezonul pescărușilor să nu rămână și după Revoluție un film interzis.
— Ne-ar interesa câteva cuvinte despre film...
― Scenariul original a fost scris de Constantin Munteanu, inginer la Combinatul chimic din Piatra Neamț și aș minți dacă nu aș recunoaște tenta autobiografică pe care am imprimat-o filmului. M-am preocupat „să desfac” câteva file din cartea groasă și grea a lașităților din regimul ceaușescu. În rolurile principale i-am distribuit pe actorii: Dan Condurache, Carmen Galin, George Constantin, Gina Patrichi. Imaginea o semnează operatorul Petre Petrescu. Alte amănunte, după... premieră.
