Greu de aşezat filmul
Malvinei Urşianu în familia filmului românesc. Greu pentru că autoarea refuză să se integreze, prin ceea ce face, şi unor calităţi şi unor metehne. Greu pentru că Mavina Urşianu aduce vocea ei aparte, felul ei de a se exprima cinematografic.
Serata se desfăşoară în pragul unei clipe cruciale — 23 August 1944 — asupra căreia au mai stăruit şi alte filme româneşti (
Valurile Dunării sau
Procesul alb, de pildă). Filmul are ambiţia de a face, după mărturisirea autoarei, «portretul unui anumit moment istoric». Mare ambiţie care obligă la mult şi la multe!
Serata propune o perspectivă asupra unor medii bine stratificate care se întâlnesc în cadrul unui univers închis.
Serata propune o noapte istorică în care personajele răspund (direct sau indirect) la întrebări istorice. Fiindcă personajul principal, personajul care măsoară timpul şi acţiunile eroilor, este istoria. Această ISTORIE scrisă cu majuscule, care în zorii zilei va sfărâma o citadelă, va da la o parte bariere, va propune stratificări noi. Autoarea vrea să se înscrie, în acest fel, într-un cinematograf de tip viscontian (şi nu e singurul loc unde se simte atracţia marelui regizor italian). În
Serata, lumile care se întâlnesc sunt multiple. Locul acţiunii este astfel structurat încât distanţele dintre o lume şi alta să fie bine precizate: holul somptuos al vilei unde se desfăşoară petrecerea are figurile sale mai mult sau puţin colorate; etajul ascunde alte două lumi încremenite: a profesorului şi a fiicei sale, Alexandra; subsolul apare fugitiv pentru a introduce un personaj din lumea nouă: omul de acţiune. Malvina Urşianu încearcă să treacă prin fiecare din aceste medii liberată de parfumuri desuete, de compătimiri de prisos, să le arate încordările zadarnice, neputinţa sau pur şi simplu indiferenţa inconştientă în faţa momentului dramatic pe care-I trăiesc.
Autoarea se opreşte asupra unei galerii de personaje pe care caută să le epuizeze dramatic (strădanie merituoasă, dar aproape imposibil de realizat în limitele unui singur film). Fiindcă, de fapt,
Serata este un studiu, o încercare de analiză, caracterologică. lată profesorul — un intelectual rafinat, dar care n-a găsit calea spre adevăr, care a mers alături de drum şi care e acum in pragul morţii — şi nu numai al morţii fizice. lat-o pe fiica sa Alexandra — izolată, lipsită de strălucire, dar cu mintea ascuţită şi găsind tocmai în aceasta puterea de a se rupe de un mediu. lată-I pe eroul principal, care intersectează mediile, păstrându-şi distanţa ironică faţă de ele, aparentul lup singuratic Cristea Alexandru. Regizoarea face o încercare de a da o altă imagine, mai puţin standard, despre intelectualul angajat, despre omul care s-a aflat în rândul comuniştilor, despre cel care ştie să fie prezent la întâlnirea cu noua istorie. Dar în traiectoria personajului, regizoarea a fost mai puţin convingătoare. Eroul merita unele date în plus, care să-I facă mai pregnant prezent, nu atât fizic, cât ca stare de spirit.
Exagerată este încercarea de a cuprinde de la un capăt la altul drumul fiecărui personaj. Lucrul acesta face ca filmul să nu se poată concentra suficient asupra relaţiilor dintre eroii principali (şi să aibă, în schimb, unele cadre în plus în descrierea unor personaje mai puţin importante în dramaturgie). E aici, poate şi altceva. Malvina Urşianu a vrut ca aproape fiecare personaj să aibă în el şi ceva simbolic. Ea a intenţionat tot timpul să distrugă sau să înalţe un simbol (aşa cum se întâmplă cu cântăreaţa germană, de pildă).
Autoarei îi convine un cinema-spectacol, un cinema cu o anume teatralitate în acţiune, o anumită formulă a universului închis începe într-o maşină, se consumă în cea mai mare parte a sa între ramele universurilor delimitate ale seratei: holul, camera profesorului, subsolul). Filmul Malvinei Urşianu urmează să fie dus înainte de idee, de cuvânt şi mai puţin de mişcare, de dinamica acţiunii. De aceea poate ieşirea din cadrul strict al analizei, trecerea la acţiune (aruncarea în aer a cablului interbalcanic) se face prea fugar, prea expediat, fără a fi foarte evident coeficientul de veridicitate. Cinematograful în mişcare îi convine mai puţin Malvinei Urşianu. Regizoarea ştie să povestească, să destăinuie mai bine între patru pereţi.
Serata este un film de replică, un film în care principalul instrument de analiză este cuvântul. Şi asta ţine de modalitatea de care am amintit, de teatralitatea regizoarei. Sigur ne aflăm într-un anumit mediu, din care nu putea lipsi vorbirea mai contorsionată a intelectualului, fraza de salon, replica cosmopolită. Dar limbajul filmului e parcă prea de laborator. Lipseşte propoziţia scurtă, lipseşte replica firească, lipseşte cuvântul vorbit. Dialogul cuprinde un exces de cuvinte preţioase (numai până la un punct justificat de starea socială a personajelor). O lume afectată este şi ea, la rândul ei, tratată cu afectare.
Serata e în acelaşi timp un film de actori. Distribuţia este făcută cu rigoare, cu simţul echilibrului, cu respectarea exactă a raportului dintre personaj şi interpret. Malvina Urşianu a ştiut să găsească actorul potrivit fiecărui personaj. Nu vrem să facem o trecere în revistă a distribuţiei, ci doar să subliniem că trei actori ne-au impresionat, prin prezenţa inedită şi prin forţa interpretării, în mod deosebit
George Motoi,
Silvia Popovici şi
Gilda Marinescu.
