„Septembrie” – cronică de film

     Au trecut şapte ani de la debutul lui Timotei Ursu cu Decolarea. Au fost ani ne­permis de lungi pentru un regizor aflat la început de drum (pe atunci absolvent de doi ani al IATC-ului) şi care a dovedit încă de la acel prim film capacitatea de a construi şi scrie singur scenariul, adică de a traduce — fără intermediari — gândul său în cuvânt, iar cuvântul în viziune regizorală. La timpul său, De­colarea a fost primit diferit de către critică. Cei mai mulţi au elogiat filmul, vă­zând în acel debut o certitudine a cinemato­grafiei noastre; ceilalţi, mai puţini la număr, au privit filmul cu scepticism, dar nici aceş­tia din urmă nu întrevedeau ipoteza unei atât de îndelungate absenţe a regizorului de pe platoul de filmare; absenţă, cu atât mai reprobabilă, cu cât in ultimii patru-cinci ani producţia noastră de filme a înregistrat un salt cantitativ substanţial. lată de ce Timotei Ursu reapare acum la rampă cu emoţiile şi cu preaplinul unui regizor aflat parcă din nou la primul film. Emoţille au fost sursa unei autentice trăiri artistice; preaplinul a adus însă şi balastul celui care, tăcând o vreme prea îndelungată, are prea multe de spus; dar şi emoţiile şi prea­plinul au fost însoţite de un plus benefic de experienţă. Pentru a avea o imagine ceva mai completă asupra autorului tre­buie spus că în aceşti şapte ani de tăcere regizorală în privinţa filmului de ficţiune, Timotei Ursu a fost prezent pe marele ecran cu scenariul după care mai tânărul său coleg Mircea Daneliuc a realizat Cursa, unul dintre cele mai bune filme ale ultimilor ani; tot în acelaşi lung interval el a semnat aproape o sută de reportaje, anchete, documentare şi spectacole de teatru pentru micul ecran. De aici, putem afirma, fără teamă de a exagera, a venit «salvarea» acestui regizor. Da, salvarea sa nu numai faţă de uzura morală, inerentă celui ce se vede obligat să rămână pe tuşă (nu puţini dintre colegii săi de breaslă cu­nosc acest sentiment), ci în special sal­varea de a fi rămas, pe de o parte în con­tact direct cu viaţa, prin ochiul aparatului de filmat şi, pe de altă parte, de a fi conti­nuat lucrul cu actorii pe platoul TV. Sep­tembrie ne apare astfel ca rezultantă di­rectă a acestei multiple experienţe. Acest rodaj permanent al prizei directe cu eve­nimentele de pe şantierele sau ogoarele ţării, cu existenţa oamenilor de toate vârste­le şi ocupaţiile, a asigurat acum filmului de ficţiune vigoarea faptului autentic, discreţia emoţiilor surprinse pe viu, dramatismul nrprevăzutului, firescul exprimării, adica a dat filmului toată seva vieţii reale. De altfel story-ul propriu-zis, ca şi multe din în­tâmplările de pe parcurs sunt desprinse din­tr-un carnet de reporter. lar stilul regizo­rului se defineşte de la sine tot ca acela al unui reporter înzestrat cu temperament artistic. Să ne amintim că şi scenariul «Cursei» avea suflul trepidant al vieţii me­reu pândite de neprevăzut, un suflu propriu reportajului.
     O altă constantă preocupare, de asta dată de ordin tematic, vizibilă în toate cele trei experienţe ale lui Timotei Ursu în filmul de ficţiune, este preocuparea pentru de­butul în viaţă. În Decolarea, un tânăr absolvent al unei şcoli superioare de zbor, înzestrat şi hotărât să traducă în viaţă ambiţii dintre cele mai nobile, pierdea startul; în «Cursa», o tânără pornea la drum pentru a-şi întemeia un cămin şi ajungea la capă­tul cursei pentru a afla că «începutul» fusese greşit, iar hazardul îi aşeza în faţă o altă cale; în «Septembrie» un tânăr din aceeaşi generaţie se află şi el în faţa unui al doilea start, plin de capcane.
     Experienţa eroului propus acum de Timo­tei Ursu este cât se poate de complexă — ţinând de antecedente familiale (părinţii divorţati), de întâlniri cu oameni de atitu­dine dubioasă, chiar dacă sunt mascaţi de aparenţe oneste (prima lui iubită şi familia acesteia), de contacte cu răufăcători, dar şi de legături cu tineri care ştiu să mun­cească serios la facultate sau la uzină; prin această legătură autentică şi diversă cu atâtea medii, cineastul-reporter reuşeşte un portret veridic al unui anumit tip de tânăr, iar filmul său este cât se poate de educativ fără să adopte nicio clipă un ton moralizator, folosindu-se dimpotrivă de o demonstraţie prin reducerea la absurd. Să mă explic. Vali este un băiat ca mulţi alţii din generaţia sa. Este chipeş, inteligent, înzestrat, adică un băiat care ar avea toate atu-urile să reuşească şi totuşi, într-un fel absurd, el începe să coboare pe panta ratării, până când, atât de timpuriu, ajunge la punctul fără întoarcere. Sentimentul ratării, neîndreptăţit de altfel, pentru că viaţa îi oferă atâtea alte posibilităţi oneste de afir­mare începe odată cu pierderea examenu­lui la facultate; dar tânărul nu are nici ma­turitatea, nici discernământul de a face atunci, pe loc, o nouă alegere. El este prea grăbit — filmul diagnostichează foarte bine această grabă atât de caracteristica tinerilor — să reuşeasca; iar graba devine — tot absurd, o frână în calea sa, îndem­nându-l să apeleze mai întâi la expediente, apoi la mijloace necinstite prin care să-şi satisfacă ambiţia, iniţial deloc reprobabila, aceea de a fi student, dar pe care nu a ştiut să o susţină muncind. Şi aici regizorul gradează cu mult tact semi-tonul dintre pasul drept şi cel strâmb, pas care o data făcut antrenează de la sine pe următorul. Portretul acestui Vali-negativ este sugerat prin repetate flash-backuri, amintirile erou­lui, văzute din unghiul său, dar la care el participă doar prin replică; procedeu prin care regizorul pare să sublinieze efor­tul de obiectivare al eroului său. Procedeul nu este lipsit de interes dar regizorul il foloseşte pină la exces. «Reportajul» a­mintirilor întrerupe nedorit fluxul povestirii de la timpul prezent, îngreunând-o fără să  aducă de fiecare dată elemente noi despre biografia eroului, creând o impresie de faci­litate prin distorsionarea chipurilor, stop cadre abuziv repetate şi accente netem­perate în coloana sonoră. De altfel, cred că filmul ar fi câştigat chiar fără preambulul anterior genericului (secventă bine reali­zată în sine, tot în stilul reportericesc amin­tit) fără legătură cu ceea ce urmează, anti­cipând nedibac; deznodământul, deoarece între profilul moral al celor doi tineri — ambii victimele unui accident — nu există nicio legătură posibilă. Paralel, urmărim portretul unui Vali-pozitiv, capabil de visuri, de dragoste şi chiar de dăruire atunci când iese din înrăire. Între acest Vali şi o fată pe care tot hazardul i-o scoate în cale, se înfiripă povestea care face din Septem­brie un film de dragoste. Scurtă întâlnire plină de prospeţime şi farmec începută cu excelenta secvenţă de la bar. «O vreţi mai dulce sau mai amară?», se aude glasul fetei, care-i serveşte cafeaua, încă înainte de a se face văzută, iar dialogul primei lor întâlniri continuă cu aceeaşi autenticitate, cu acelaşi firesc, rar întâlnite în filmul nos­tru. Acelaşi timbru discret, lipsit de stri­denţă guvernează toate întâlnirile celor doi, clipe de neîntrerupt adevăr, dintre care mă mulţumesc să reamintesc doar plânsul fetei în zori, după primele ceasuri petrecute pe malul Dunării: «Acum ce rost mai are să plângi, nu-i destulă apă aici?». Poezie sinceră, emoţie netrucată! lată de ce de la acest prim rol Anda Onesa (elevă de la Liceul textil din Pucioasa) şi Geo Costiniu (tânărul actor de la Teatrul Giuleşti) fac un cuplu de adevărate vedete, dar ei rămân, ca să parafrazez chiar o replică din film: «inventia regizorului», urmând să-şi desfăşoare talentul în alte încercări.
     Prin toate celelalte roluri, Timotei Ursu analizează duble portrete: individuale şi cele ale categoriei sociale pe care fiecare per­sonaj o reprezintă. Ştefan Mihăilescu-Brăila, micul funcţionar conştiincios, obtuz în viaţa personală: Ruxandra Sireteanu — exce­lentă în apariţia unei femei, nu demult mutată la bloc, cu bigudiuri în cap şi în «neglijeu», dar atentă ascultătoare pe la uşi; Eugenia Bosînceanu — o mamă dezo­rientată de eşecul propriei ei căsătorii, care nu a ştiut că dragostea pentru unicul ei fiu poate să îmbrace şi haina severităţii; tânărul inventator, un alt nerăbdător al generaţiei sale, dar care ştie să muncească; Ştefan Bănică — ilustrând atât de bine ne­fasta putere de seducţie a răului; inginerul Glăvan în rolul său din viaţă — toţi la un loc şi fiecare în parte aducând mărturia vieţii aşa cum este.
     În acelaşi stil al cinematografului-adevăr se integrează şi decorul semnat de Marga Moldovan (interioarele celor două locuinţe fac un adevărat portret al locatarilor lor); asemeni şi imaginea vivace, fără ostentaţie, discretă, dar cu mare efect emoţional semnată de operatorul Marian Stanciu.
     Succesul lui Timotei Ursu în Septern­brie (filmul este în primul rând un multiplu succes al regizorului care trebuie să-i asigure dreptul de a semna cât de curând nouă premieră) este acela de a fi făcut dintr-un frumos love story un grav moment de adevăr, un acut examen de sinceritate în faţa vietii care nu iartă greşala nici celor tineri, nici celor mai vârstnici. Cu firesc si discreţie, regizorul a învelit încărcătura de semnificaţii morale şi de consecinţe inerente fiecărui gest în viaţă sub aparen­ţele unui joc inocent. Firesc şi discreţie datorate în egală măsură încrederii regizo­rului, în forţa de sugestie a imaginii pentru definirea stării personajelor sale; în dialogul lipsit de orice ostentaţie; în alegerea celor doi interpreţi principali prin care pariul unui dublu debut a fost câştigat cu brio Septembrie rămâne un film de actualitate sincer şi grav, despre unii tineri de azi care îşi caută drumul în viaţă şi uneori nu il găsesc pe cel drept; nu îl găsesc atunci când nu înţeleg la timp că vieţii şi oamenilor nu le poti cere fără să le dărui ceva la rândul tau.