Protagoniştii: 1) Studioul de filme „Bucureşti”. 2) Scenariul: H. Nicolaide – Cezar Grigoriu. 3) Regia:
Geo Saizescu – Cezar Grigoriu. 4) Muzica:
George Grigoriu. 5) Imaginea:
George Cornea. 6) Interpreţii principali: Andrei (
Iurie Darie), Oana (Florentina Mosora), Brică (
Dem. Rădulescu), Ilinca (
Coca Andronescu), Nică (
D. Rucăreanu) plus un corp de balet, plus schiori, figuraţie „senzaţională”, orchestra „Electrecord”,
Ovid Teodorescu, Munţii Carpaţi etc., etc.
Subiectul: Andrei e frumos (şi sfios), Brică nu e sfios dar e gras şi îndrăgostit, Ilinca îl place pe Andrei dar îl iubeşte pe Brică (De ce?) Brică o iubeşte pe Ilinca dar o enervează spunându-i „Ilie” şi — în consecinţă — Andrei se îndrăgosteşte de Oana (care e brunetă), iar în teleferic totul se sfârşeşte cu un patetic „te iubesc”.
Scenariul: Parcă într-adins, scenariul acestui film a fost solicitat celui care a semnat cel mai prost scenariu de film din câte s-au scris la studioul „Bucureşti”: cunoscutului (şi apreciatului) comic H. Nicolaide co-autor al faimoasei
Vacanţă la mare. În afara subiectului transcris mai sus, notăm următoarele „perle”. Un dialog:
— Mă iubeşti?
— Tu vorbeşti?
Alt dialog:
— Eşti foarte fotogenică...
— E de Piteşti...
Aforisme:
— Când iubeşti trebuie să simţi că şi celălalt te iubeşte...
— Datorită ţie am cunoscut frumuseţea munţilor...
— Îţi fac freza guler!
Dintre şlagăre îl amintim numai pe acesta, care conţine o cacofonie faţă de care firma „Ceramica Cocioc” are motive să păIească.
„Tu eşti fotogenică
ca şi tu...”
Cred că nu e nevoie de menajamente. Cred că nu putem să procedăm mai leal decât să le spunem autorilor acestei pelicule pentru care s-a cheltuit mult timp (şi s-au irosit multe parale) că
Dragoste la zero grade e un eşec. În echipa de filmare întâlnim pe Cezar Grigoriu (secund la
Vârsta dragostei), Geo Saizescu, semnatarul
Surâsului care „în plină vară”, la Mamaia, a cucerit trei premii (şi pe al revistei „Cinema”), George Cornea, un operator foarte dotat şi o echipă de comici cu care nu poţi merge decât la sigur: Iurie Darie, Dem. Rădulescu, Coca Andronescu, D. Rucăreanu. În plus, o fată frumoasă (Florentina Mosora) şi câteva duzini de picioare superbe (corpul de balet al Teatrului de operă). Şi totuşi, succesul scontat n-a fost asigurat.
De ce? Se dovedeşte încă o dată exact adevărul potrivit căruia nu există filme „serioase” şi filme de concesie. Şi comedia muzicală are nevoie de un text literar de valoare, numerele coregrafice ori muzicale nu pot salva — singure — un film, e nevoie de un comperaj care să le „lanseze” firesc, să le explice şi să le complice. Nu vom cere comediilor de acest gen o naraţiune sobră (dar voim una precisă), nu le cerem să fie mai mult decât ne-am obişnuit să fie, simple divertismente, dar nu putem tolera lipsa de gândire artistică, poantele răsuflate, exprimările sentenţios−triviale; şi aceasta în ciuda peliculei color, a excesivelor twist-uri ori a unor anacronice defilări de gambe, prin faţa obiectivului. Dintr-un asemenea scenariu nici Eisenstein, Welles ori FeIlini n-ar fi putut scoate un film bun. Când premizele textului literar sunt de loc îmbucurătoare e greu de crezut că montarea, culoarea, muzica, pot să suplinească lipsa unui subiect credibil (ori de un incredibil motivat ca formulă) lipsa unor tipuri comice, lipsa unei idei artistice. Tinerii din filmul
Dragoste la zero grade par mai degrabă o ceată de actori veniţi într-o „şuşanea” într-o (e drept, frumoasă) staţiune montană, nicio clipă nu eşti tentat să-i judeci potrivit identităţii pe care o reclamă. Lipsiţi de haz şi îmbătrâniţi, ei străbat 100 de minute de peliculă color străduindu-se în chip jalnic să stârnească râsul, solicitând fără speranţă participarea spectatorului. Nimic din „arsenalul” vechilor şi perimatelor comedii n-a fost lăsat în afara acestui film: el o iubeşte pe ea, dar ea nu înţelege şi-i e ostilă lui; intervine un alt cuplu şi lucrurile iau întorsături „neaşteptate” — el e prietenos (şi atât) cu cealaltă, iar celălalt e gelos (fioros şi disperat), dar dragostea „învinge” şi cuplurile se refac, eroii se sărută stăruitor iar în film se „suspină” zgomotos, se speră şi se deznădăjduieşte disciplinat... Personajele nu uită însă să-şi vorbească despre sarcinile profesionale, despre morală şi fac un schimb de aforisme de un irezistibil (dar trist) umor. Bineînţeles o jumătate din numărul eroilor schiază, iar altă jumătate nu; în consecinţă, Iurie Darie cade de zeci de ori în zăpada cu aparenţe violacee, spre hazul nimănui (e de prisos să spunem că e luat drept campion de ski etc. etc.) în vreme ce Florentina Mosora costumată ca în meticuloasele şi inutilele filme publicitare, dansează printre arbori, frumoasă şi îngândurată. Dem. Rădulescu uită că face film şi se comportă (în ciuda marelui său talent) la nivelul unor foarte proaste numere de revistă, schimonosindu-se în contratimp (pastişându-l fără succes pe excelentul Dem. Rădulescu din
La vârsta dragostei), executând perpetuu aceeaşi mişcare de twist... static şi debitând cuvintele unei partituri de-a dreptul ilariante. Singură Coca Andronescu are unele momente reuşite, iar Florentina Mosora se dovedeşte aceeaşi apariţie simpatică de totdeauna, deşi a sosit timpul să fie mai mult decât atât. Nae Roman e pentru prima oară de când îl vedem pe peliculă în afară de rol ca şi D. Rucăreanu pe care regia l-a folosit mult mai puţin ca actor (ceea ce este) cerându-i să danseze şi să cânte... E interesant să urmăreşti o echipă de cineaşti talentaţi pe care un text slab şi o neinspirată punere „în scenă” îi apropie atât de mult de ridicol... Şi e, în acelaşi timp, nespus de trist.
Cui îi foloseşte un asemenea film? Prezintă el vreun interes educativ, pune în valoare vreun episod al zilelor noastre, e — oricât de modestă ar fi ea — o oglindă a actualităţii? Ne aflăm mai degrabă în faţa unor numere de divertisment coregrafic lipsite de idei originale, care se vor epatante cu orice preţ, care nu-şi justifică fixarea pe peliculă.
Interpretarea actoricească mereu în suferinţă trebuie să-i pună pe gânduri pe autorii filmelor noastre. E de neconceput cum un actor de talia lui Iurie Darie (excepţional în
Bomba lui
Gopo) a acceptat să joace într-un film ca acesta, iar pe Dem. Rădulescu ne va fi greu să-I credem, văzându-l într-o viitoare comedie, fiindcă nu se poate conta la infinit pe indulgenţa publicului. Credem de asemenea că proaspătul laureat al revistei noastre, Geo Saizescu, al cărui talent n-am contenit a-l sublinia, şi-a înscris cu prea multă uşurinţă numele pe genericul
Dragostei la zero grade.
Suntem dornici să aplaudăm marea comedie muzicală a cineaştilor noştri, dar suntem îndreptăţiţi să ne dovedim intransigenţa atunci când ne aflăm în faţa unor eşecuri repetate, în faţa unor pelicule aflate departe de exigenţele mereu sporite ale unui public tot mai competent, departe de cerinţele vieţii.
