Cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla unui film este să fie lăsat pradă însuși modelului în care ar putea fi închis. Dacă Secvenţe, recenta creație a lui Alexandru Tatos, pe care îl descoperim acum în ipostaza de autor total, ar pleca în lume însoţită doar de eticheta „film în film”, cred că destinul lui ar putea fi minimalizat. Cea de a şaptea artă a avut nevoie de numai câteva decenii pentru a ne convinge că îi este mult mai uşor vieții să treacă drept cinematograf, decât îi este cinematografului să fie chiar viață. Miza unor pelicule ce pot fi numite doar metodologic „film în film” o dau înseşi dramaticele raporturi ale artei imaginii cu realitatea; ele nu exploatează potențialul mitic al cinematografului, ci ne introduc în însuşi miezul tensionat al acestor relaţii. Uneori, filmul poate deposeda de viaţă pe cel cu care vine în atingere — să ne amintim avertismentul lui Wajda din Totul de vânzare, cuvine-i-se omului libertatea de a livra cât şi ce anume vrea din propria-i personalitate — dar, alteori, tot el, filmul, se caută pe sine în zone secătuite. Cred că din direcţia acestui gând trebuie privite Secvenţele lui Alexandru Tatos şi ale operatorului Florin Mihăilescu. Cele trei episoade, în aparență independente, alcătuiri disparate ale unei viitoare pelicule ce se naşte sub ochii noştri sunt, în planul realităţii artistice, părți coerente ale unui film unic, existența umană, a cărei disponibilitate de a fi desluşită este infinit mai mare decât bătaia privirilor noastre, întunecate uneori de prejudecăți şi amăgiri. Gradațiile sunt subtile: în prima povestire, „filmul din film” se lasă măgulit, dar numai atât cât să întindă o capcană, căci „naturalul furat” nu este, încă, viaţă „între semnul intelectual şi semnul visceral — spunea Barthes — această artă dispune în chip ipocrit de un semn bastard, eliptic şi pretenţios, pe care îl botează cu numele pompos de natural”. Cel de al doilea episod nu mai lasă loc îndoielilor: povestea comic-dramatică a tânărulul pentru care nimeni nu are timp şi răbdare să-l asculte, a omului care a descoperit pe cont propriu singurătatea, este doar unul dintre strigătele ignorate ale vieţii. În sfârșit, cel de al treilea fragment nu mai lasă loc amânărilor: în plină filmare, în timp ce în planul întâi se consumă o scenă ai cărei eroi se luptă din greu cu convenţia, în planul secund, doi figuranţi, cândva pioni ai unei istorii triste, trăiesc un ceas al unor răfuieli inutile. Întălnirea celor doi se dilată, raporturile sunt răsturnate, filmul plănuit se retrage, concurat fiind de cel real. Pe platou, oameniI se pot preface că vorbesc, lacrimile pot fi de glicerină, ceaiul de tei poate trece drept vin, cinematograful îşi poate aroga cu insolenţă drepturile vieţii, dar pentru a fi chiar viaţă, are de străbătut drumul îndoielilor de sine. Film al căutării adevărului în artă, Secvenţe este, totodată, şi un film al chinului tainic — tainic chiar dacă se petrece în ochii lumii — din care se naşte arta adevărului. Probabil că nu întămplător, regizorul „din film”, ca şi Guido din Opt şi jumătate al lui Fellini, ca şi Ferrand din Noaptea americană de Truffaut sunt oameni singuri, iremediabil singuri, în ciuda unei meserii numai „zgomot şi furie”.
