În valul producţiilor cinematografice curente apar din când în când, ca o necesitate interioară a realizatorilor, dar poate mai ales ca o încercare de dialog implicit cu colegii de breaslă şi marele public — filme despre film (ceea ce esteticienii numesc metafilme). Aparent pelicule despre cum se naşte ceea ce numim o realizare cinematografică — de la viaţă la situaţie, la text, de la el la interpretare şi la înregistrare — cu tot spectaculosul, cu toată dificultatea elaborării unei opere în care concepţia se îmbină cu execuţia, arta cu industria. În fond filme ce adâncesc conştiinţa de sine a artei cinematografice, care repun în discuţie rosturile, calitatea şi profunzimea reflectării şi nu în ultimă instanţă eficienţa spirituală, forţa de influenţă. Am văzut în acest sens fascinante propuneri ale lui Réne Claire, Minnelli, Fellini, Truffaut, Antonioni, Nikita Mihalkov şi prin extensie Billy Wilder, Bob Fosse ş.a...
De o asemenea factură este şi filmul
Secvenţe, care are în centru (ca personaj principal, aşa cum s-a remarcat deja) o echipă de filmare. În acest film, creaţie de autor (cum se numesc cele în care una şi aceeaşi persoană cumulează funcţiile scenaristului şi regizorului),
Alexandru Tatos, care s-a impus în domeniu prin
Mere roşii şi
Duios Anastasia trecea, îşi propune o meditaţie cu privire la relaţia dintre artă şi viaţă, comunicarea dintre formele şi mai ales adevărurile lor.
„Neputinţele noastre, limitele noastre omeneşti. concesiile conjuncturale, subiectivitatea noastră — afirmă Al. Tatos
— ne pot pune într-un contratratimp dramatic cu ceea ce se petrece în jurul nostru; ne putem opri la aparenţe, ocolind adevărul, adevărul realităţii şi adevărul creaţiei, care ele însele sunt atât de relative; sau să le lăsăm să treacă pe lângă noi fără să le vedem. E ceea ce am încercat să spun în Secvenţe. Adevărul se desfăşoară alături de aparatul de filmat din… film! În propria viaţă a realizatorului; în poveştile oamenilor întâlniţi întâmplător în echipa de filmare; sau, neştiut, neobservat într-un colţ obscur al platoului de filmare. Dar care este „adevăratul film”, care este adevărul, cine poate să-l arate cu degetul?”
În ciuda acestui citat şi a motoului filmului („Adevărul e stăpânul nostru. Nu noi stăpânim adevărul” — Eminescu),
Secvenţe nu ne apare ca un film despre faptul că adevărul este relativ şi că „fiecare avem să ne construim adevărul nostru”. Văd în
Secvenţe, dincolo de atari comentarii relativizante, expresia unei atitudini mai tranşante şi mai constructive. Cheia estetică a acestui film îmi pare aceea a unei ironii grave. Filmul exprimă, după mine, o atitudine critică şi autocritică faţă de faptul că există, încă, o prea mare distanţă între esenţele ori fenomenele fundamentale ale vieţii în curgerea ei, în datele ei actuale şi calitatea oglindirii ei în film.
Ilustrarea acestui punct de vedere se face pe câteva niveluri. Urmărim mai întâi scena filmării — ciné-verité discutabil — avându-l în centru pe Ion, tânărul abia ieşit din spital, care, în ajunul serii de Revelion, monopolizează un telefon Pentru a încerca (zadarnic!) să găsească un prieten, să stabilească un contact uman. Turnarea scenei într-un restaurant adevărat împiedică accesul unor oameni obişnuiţi la telefon, ba mai mult, întreţinând perfect iluzia vieţii, le smulge şi lacrimi. E permis aşa ceva, se întreabă, în cele din urmă, un cetăţean indignat al cărui ridicol nu minimalizează prea tare chestiunea. Şi cine e „mai singur”, eroul de melo din filmul turnat sau regizorul ajuns acasă? O altă secvenţă importantă pune problema urgenţelor tematice, a aspectelor reale pe care le ridică actualitatea faţă de perspectivele bătătorite, convenţionale ale scenariilor şi unor imagini de film. Urmărim o echipă de filmare (aceeaşi din scena cu „telefonul”) într-o prospecţie superficială şi lipsită de deschidere la neprevăzut. La un moment dat, eroii noştri sunt monopolizaţi de un individ care simte nevoia să-şi comunice păsul şi să le ceară sfatul... Prilej pentru un admirabil recital
Mircea Diaconu! Prilej pentru a reflecta o structură umană între pitoresc, comic şi mişcător dramatic şi a descrie, într-o ambianţă kitsch, un zbucium sufletesc în care autenticul nu e cu totul înecat de ridicol. Un prilej pentru a marca distanţa (distanţă ce include indiferenţa unora, contemplaţia rece a altora sau compătimirea ca atitudine umană — fără ecou în artă) între o atare realitate şi ceea ce îi preocupa în acel moment pe cineaşti.
Ultima treaptă a meditaţiei propuse de filmul lui Tatos: secvenţa finală contrapune dialogul încleştat dintre doi figuranţi pe platou — ce se redescoperă după aproape patru decenii — dialogului convenţional al personajelor dintr-un film, atunci în turnare, despre aceeaşi epocă. Scena aceea nefericită se vrea să surprindă stări, încleştări şi adevăruri în istorie prin intermediul unei fete cu părul udat spectaculos, cu privire „melo” şi replici fade. Încă un prilej şi un mod de a spune că între complexitatea şi ambiguitatea vieţii, întâmplările şi dialectica istoriei şi felul în care ele pătrund în film este o distanţă apreciabilă. Cu „creionul” rămas de la adevăraţi eroi cum au fost Roman — Matei, cineaştii nu au creat încă acele pagini ce se cereau scrise despre ei despre faptele lor mai presus de interpretări şi despre lumea în care au trăit cu câmpul ei larg de certitudini şi paradoxuri.
Secvenţe (film încununat cu Premiul de regie, ex-aequo, la Festivalul de la Costineşti) reţine prin modul nu o dată inspirat de a surprinde dialectica şi discrepanţele dintre realitate şi artă. Punctul forte al filmului stă nu atât în scenariu, care aglutinează, cu acest efort de a lega sub o idee, trei scheciuri relativ autonome, cât în pregnanţa, densitatea, reverberaţia limbajului cinematografic pe care-l propune Tatos, în bogăţia şi densitatea imaginii (
Florin Mihăilescu) — la care contribuie şi forţa detaliului şi naturaleţea dialogului, a vorbirii şi sugestivitatea montajului.
Format ca regizor de teatru, Alexandru Tatos îndrumă şi fructifică remarcabil jocul actorilor. Reţinem pentru firescul ei personajul colectiv — Echipa — fără a ne putea opri să nu-l distingem totuşi (excelent debut?) pe operatorul Florin Mihăilescu. Din mulţimea interpreţilor suntem cuceriţi de jocul elaborat şi expresiv al regretatului
Geo Barton (Papaşa), Ion Vâlcu (Marin Iosif) şi
Dragoş Pâslaru (Ion).
Secvenţe conţine un recital Mircea Diaconu (actorul a fost şi el încununat cu Premiul de interpretare masculină — ex-aequo la Costineşti) care confirmă şi duce mai departe forma pe care i-am remarcat-o la
Aşteptând un tren. Hazul, farmecul, fascinaţia lui Diaconu, ce smulge aplauze la scenă deschisă, se bazează pe o mimică extraordinar de fină şi mobilă, o gesticulaţie de o rară plasticitate, pe o înţelegere superioară a amestecului de trufie (de şef de unitate) şi umilinţă (de soţ părăsit), orgoliu şi tristeţe, disperare, ridicol şi sublim al personajului. Ca de obicei, marile creaţii actoriceşti izvorăsc din darul îmbinării talentului, inteligenţei şi avantajelor unei pătrunzătoare, autentice observaţii în realitate. Să fie acesta şi secretul corespondenţei dintre adevărul vieţii şi cel al artei?
