De câte ori s-a discutat despre producătoruI Războiului Independenţei, Leon Popescu, s-a insistat poate prea mult pe laturile exterioare ale activităţii sale, pe unele aspecte administrativ-economice ale întreprinderii ce o conducea, şi aceasta în dauna sublinierii tendinţei importante pe care el a promovat-o: punerea filmului românesc, încă de la naşterea sa, sub auspiciile înalte ale culturii şi artei. Când ţinem seama de faptul că la vizionările de lucru ale lui Leon Popescu participă Gîrleanu, Minulescu, N.D. Cocea, C. Moldovan, A. de Hertz, I. Livescu, M. Sorbul şi Liviu Rebreanu («Rampa» din 14.VI.1913), când în filmele sale joacă Nottara, Demetriad, Aristizza Romanescu, lancu Petrescu, Bulfinski şi Marioara Voiculescu, când cântărim mai atent semnificaţia acestor realităţi, nu putem să nu conchidem asupra valorii de «fapt de cultură românească» a activităţii lui Leon Popescu.
Sub aceste auspicii îşi începe activitatea de scenarist Liviu Rebreanu. Suntem în vara lui 1912. Rebreanu abia publicase un prim volum, nu foarte luat în seamă de opinia publică, dar în care Mihail Dragomirescu descoperea «pe tânărul scriitor cel mai apropiat de Caragiale şi Brătescu-Voineşti» («Convorbiri critice» din 25.XI.1910). Proiectele marilor romane abia prindeau contur (abia anul următor — 1913 — mărturiseşte Rebreanu avea să fie anul muncii serioase). Filmările Războiului pentru Independenţă, începute în martie, se apropiau de sfârşit. Era nevoie de noi scenarii. Şi aşa cum o va face permanent, Leon Popescu apelează la scriitori. Invitaţiile «către scriitori şi artişti», lansate în presă, l-au adus probabil şi pe Rebreanu la film. Asta din punct de vedere formal. Pentru că felul în care scrie scenariile Rebreanu, denotă preocupare şi atenţie deosebită, un interes cinematografic aparte, aptitudini pentru înţelegerea exigenţelor ecranului.
Drama cinematografică Un vis năprasnic (Biblioteca Academiei R.S.R. – manuscris nr. 4061, pag. 116-133. Datat 19.VII.1912) are ca erou un muncitor zidar care îmbogăţit peste noapte — fericit câştigător la loterie şi sub influenţa nefastă a unui profitor («Domnul» devenit pe parcurs «Inginerul») cade treptat pradă viciului, se ruinează, ajunge în pragul sinuciderii. Intervenţia soţiei iertătoare creează happyendul şi aduce morala convenţională a filmului. Fără a intra într-o analiză detaliată a scenariului, vreau să atrag atenţia asupra felului în care Rebreanu îşi prezintă eroul muncitor, personaj de dramă socială cu totul singular pe ecranele epocii, grija deosebită pentru detaliul vizual, atenţia pe care scenaristul o acordă ambianţelor de filmat, recuzitei, concretului necesar filmării. (N-ar fi exclus ca însuşi scriitorul să fi fost chemat să-şi realizeze filmul. Pe manuscris sunt notaţi cu creionul unii dintre interpreţi (N. Leonard, Fanny (Rebreanu), Florea Simionescu, Olga Culitza, un lucrător), necesarul de recuzită, detalii ce ţin deja de lucrul efectiv la film.) lată pentru ilustrare: «I. Casă în construcţie (în dosul parcului Oteteleşanu, colţul casei ce se construieşte la ramificarea străzilor). Pauza de la amiazi. Lucrătorii s-au dat jos de pe schele. S-au aşezat să mănânce şi să se odihnească. Unii lângă maldărul de nisip, alţii în faţa grămezilor de cărămizi, iar alţii sus pe schele, unde i-a găsit bătaia clopotului după încetarea lucrului, stau întinşi alături de basmaua pe care au de-ale mâncării. În faţă, în colţ, între o grămadă de cărămizi şi alta de var stins şi nisip, Lazăr şade singur. Se apropie «Domnul». Acesta vine plimbându-se, fredonând ca un om care a mâncat şi a băut bine, cu ţigara între măsele, învârtind bastonul între degete. E un domn elegant; figura lui nu spune nimic, dar în colţurile buzelor nişte cute mărunte arată că e un om care-şi trăieşte traiul, fără să se sinchisească de mijloacele prin care şi-l procură. Când ajunge aproape de Lazăr, care cade într-un fel de toropeală resemnată, «Domnul» se opreşte şi începe să-l măsoare cu privirile pe lucrătorul care nici nu-l bagă în seamă. Privirile «Domnului» sunt în acelaşi timp şi dispreţuitoare şi compătimitoare. Compătimirea lui însă nu e decât un act de grandomanie: îi place să facă pe compătimitorul atunci când aceasta nu-l costă nimic. În sfârşit, «Domnul» zăreşte pe Lazăr. Dintr-o privire înţelege că omul ăsta n-a mâncat. Se apropie deci de dânsul şi cu un gest protector îi grăieşte: — «Domnul» (înţepenindu-se pe baston şi mutându-şi ţigara cu limba dintr-un colţ al gurii în celălalt) Dumneata n-ai mâncat?) Lazăr ridică ochii spre dânsul; faţa «domnului» nu-i inspiră încredere. În loc de răspuns se uită acolo de unde trebuie să vie Mindora). «Domnul» (stăruind flegmatic): Ei, şi de ce n-ai mâncat? Lazăr (se face a nu-l auzi). «Domnul» (scoate foarte tacticos punga, scormoneşte un ban, pune punga iar în buzunar, întinde cu un gest mărinimos banul lui Lazăr): Poftim, voinice! la-ţi un codru de pâine şi o ţuică şi mănâncă bine! Nu-mi place să văd oameni flămânzi... Lazăr (se scoală pe jumătate şi se uită foarte liniştit în ochii lui): Ce doreşti dumneata, domnule! Nu cumva crezi că sunt cerşetor? (se scoală în picioare; e o mândrie patriarhală într-însul când zice): Nu sunt cerşetor, domnule! Sunt muncitor, auzi? (scandând) Mun-ci-tor...»
Ghinionul (Biblioteca Academiei R.S.R. – manuscris nr. 4061) este un scenariu de cu totul altă factură. Situaţiile specifice comediei burleşti sunt preluate cu virtuozitate filmică de scenaristul român care-şi creează personajul, un funcţionăraş ghinionist, stabilindu-i datele unei existenţe autonome de factură comică, mai degrabă caragielească decât «à la Max Linden». Cu totul remarcabil aci mi se pare simţul pentru montaj pe care îl dovedeşte (în 1912!) scriitorul, profesionalitatea deosebită a redactării. lată, spre exemplificare, un fragment: «Pe stradă în faţa casei lui Ghinion (se vede trotuarul, poarta casei pe unde iese Ghinion, o parte din stradă cu şinele tramvaiului). Ghinion iese în poartă fugind şi vine în faţă. Se opreşte. Se uită în toate părţile. Se uită şi la ceas. Din toate se vede nerăbdare. — Nu vine tramvaiul, fir-ar al dracului — zice el uitându-se iar încolo, de unde aşteaptă tramvaiul. Un vagon de tramvai cu cai vine în goană. Tăbliţa cu «complect» e lăsată în jos. Ghinion aleargă înaintea vagonului făcând semne disperate cu mâinile să oprească. Vizitiul însă râde batjocoritor şi arată tăbliţa: «Complect». Ghinion rămâne nenorocit. Aceleaşi semne de nerăbdare. Alt vagon vine în goană. Tăbliţa asemenea. Ghinion asemenea. Vizitiul, în loc de răspuns la chemarea lui Ghinion, dă bici cailor. Ghinion, de nenorocit ce este, se închină şi scuipă în urma vagonului. Dar iată imediat alt vagon. Gol. Ghinion îi face semne. Acum vizitiul opreşte. Deci Ghinion se repede să se urce...»
Dacă despre un film după scenariul Un vis năprasnic nu avem date, în privinţa realizării Ghinionului există unele referiri. Filmul făcea parte dintre cele anunţate de Leon Popescu la 22.VI.1913 («Rampa» din 22.VI.1913 — Interviu cu Leon Popescu) ca fiind gata, în stoc. Nu cunoaştem însă nicio relatare sau referire a cuiva care să fi văzut filmul sau care să ştie că acesta s-a proiectat. În acelaşi interviu, Leon Popescu anunţă filmul ca rulând în completare la Pacostea, ori afişe ulterioare anunţă împreună cu Pacostea, un film cu Maximilian. (Nu poate fi vorba de schimbarea actorului sau de-o eroare de nume. Reporterul a văzut filmul cu Maximilian şi aşteaptă «o comedie plină de haz jucată de domnul Ciucurete, după libretul domnului Rebreanu»...)
Evident, cele două scenarii necesită o analiză mai amănunţită pe măsura importanţei lor excepţionale pentru istoria filmului în România pe care n-o putem întreprinde acum. Ele sunt primele mărturii ale contribuţiei scriitorilor noştri la arta pe care Rebreanu o aprecia pentru că «ne arată o lume de poezie, de realitate crudă, ori de frumuseţe de basm, inegalabilă» («Intelectualub> — Elita şi cinematograful în «Cinema» din 16.III.1927).
