O poveste convențională și searbădă ne propune noul film al „tandemului” – NicoIae Țic (scenariul) — Dan Marcoci (regia); tandem constituit odată cu realizarea filmului de debut al lui Dan Marcoci, intitulat — dacă vă mai amintiți — Mult mai de preț e iubirea.
Între filmul de-atunci și cel de-acum, asemănările nu sunt numai de suprafață: amândouă, pornesc de la realitatea imediată — în încercarea de „a fi pe fază”, de a surprinde și nota „cu operativitate” mutațiile survenite în structura societății noastre, cât și în mentalitatea unora dintre membrii ei... Nimic amendabil (dimpotrivă!), în această tendință: iscată cred, din îndelungata experiență reportericească a lui Nicolae Țic; experiență care, fructificată în planul creației literare, a dat rezultate notabile.
Nu același lucru se poate spune despre „propunerile scenaristice” ale reporterului — lipsite, prin chiar specificul lor, de posibilitățile pe care i le oferă scriitorului „munca asupra cuvântului”: adâncirea observației până spre sensul major al întâmplărilor, structurarea acestora într-o construcție coerentă, atingerea necesarei „distanțări estetice” față de „poveste” etc. Gândirea filmică le presupune pe toate, dar nu prezente (numai) la nivelul schiței, dialogului sau descrierii, ci orientate ferm către un discurs vizual susținut prin elaborări metaforice de mare vigoare interioară... Ceea ce nu se-ntâmpla cu Scopul și mijloacele: conflictul care-i opune pe eroii filmului cumulează suficiente „poncife” pentru a nu suspecta întreaga poveste de convenționalism; psihologia personajelor e sumară, acțiunea e „explicitată” prin dialog (propun, în acest sens, o experiență: văzut cu ochii închiși, filmul nu pierde mai nimic) etc. Mi se pare că, asemeni altor filme zise de actualitate și prezentate pe ecrane în ultima vreme (vezi Miezul fierbinte aI pâinii sau Un petic de cer), și acesta pornește de la un scenariu situat fără echivoc pe „linia minimei rezistențe”. Ce-i drept, nici întâlnirea cu regizorul Dan Marcoci n-a însemnat prea mult pentru „propunerile lui Nicolae Țic: elev onest al unor „maeștri” de la care — judecându-i după propriile lor filme — nu prea ai ce învăța (deși s-ar putea ca, pe filmele altora, unii dintre ei să fie excelenți pedagogi), tânărul regizor pare a se fi cantonat în „genul agreabil” servindu-ne, iată, o a doua poveste învelită-n staniol și ornată cu o ramură de brad peste care a presărat ceva beteală. Avem, probabil, nevoie și de asemenea lucruri — concepute într-o dispoziție marcat festivistă (care soluționează cu bonomie orice soi de conflict: sentimental, între generații, de muncă ș.a.m.d.) — dar, pentru câte are de spus, din punct de vedere strict cinematografic, Dan Marcoci, lungmetrajul (inclusiv cheltuielile aferente) reprezintă mult prea mult. Reprezintă, adică, o risipă.
