În prim plan, eroina vorbeşte ca pentru sine, deşi se adresează unor comeseni, rude şi prieteni, chestionată în bătaie de joc dacă se consideră fraieră, ea mărturiseşte că nu şi-a pus niciodată această întrebare şi, intuind direcţia atacului, adaugă că nu trebuie neapărat să fii deştept ca să-i „furi” pe alţii. Axul naraţiunii filmului aici se află pentru că, de fapt, eroina este ceea ce ceilalţi (majoritatea, care „se descurcă” în lumea compromisurilor mari şi mici de ieri, dar şi de azi) numesc „fraier”. E muncitoare într-o fabrică de mase plastice, şi-a abandonat studiile pentru o căsnicie ce se dovedeşte anostă împovărată de grija celor trei copii, copleşită de greutăţiIe menajului, e neglijentă, se neglijează şi îşi neglijează soţuI căruia îi sticlesc ochii după cumnata nostimă, soră medicală fără scrupule. Fiindcă şi el se îndârjeşte să parvină se înscrie la „fără frecvenţă” şi în partid (aproape nu mai contează care!) şi, dacă soţia se scoală să se ducă după lapte, puţin îi pasă lui că ea mai visează încă la idila cenuşie cu un medic, doar aparent de altă condiţie şi factură sufletească, dar a cărui comportare e cu atât mai lamentabilă. Profită de garsoniera unei prietene care a emigrat, se pretează să fie logodnic de o seară, se complace într-o relaţie pe care o abandonează de la primul impas ce putea avea un deznodământ tragic. De altfel, interpretul Marian Râlea, izbutind o altă performanţă de efasare a unui personaj care se revelă în toată meschinăria sa abia când dispare din viaţa eroinei şi din cadru, pune diagnosticul societăţii de ieri (diagnostic care nu poate să nu aibă repercusiuni şi în prezent): degradarea umană. Boală gravă pe care mulţi actori s-au grăbit să o amendeze prin stridenţe intenţionate sau nu, un mod declarativ ce amplifică — desigur — carenţele structurii enunţiative a peliculei saturată de replici tautologie, care sufocă imaginea, la rându-i îmbâcsită de aglomerata trecere în revistă (ambiţia exhaustivă, veche meteahnă a filmului românesc!) a tuturor „aspectelor” legate de „problematica” abordată de astă dată „condiţia femeii” din România în ultima decadă a mileniului doi, demonstrând incapacitate de selecţie şi ignorarea principiului estetic „pars pro toto”.
Debutează în forţă Florentina Mocanu, cu o maturitate artistică surprinzătoare pentru tânăra actriţă a Teatrului de Comedie, absolventă a Institutului de teatru din Târgu Mureş, Sanda e un rol aproape de compoziţie căruia îi conferă nuanţe dramatice aparte mai ales prin tăceri şi priviri. Emilia Popescu o secondează eficace după ce renunţă la masca de veleitară cochetă şi reintră în firescul şi farmecul bunei camarade căreia i se poate încredinţa confesiunea cea mai intimă: fericirea în clipele de tandră iubire. Efemeră. O scenă ce aminteşte că în cinematografia românească există încă din 1973 un excelent film pe aceeaşi temă a avortuIui
Ilustrate cu flori de câmp.
