Reflecțiile mele după vizionarea
Săgeții căpitanului lon sunt ale unui istoric, nu ale unui critic de film. Nu mă pot pronunța așadar decât asupra plauzibilității istorice a situațiilor înfățișate într-un film de ficțiune. lar dacă în încheiere voi exprima și judecăți de valoare, ele sunt numai ale spectatorului, condiționat, firește, de o viziune asupra epocii lui Tepeș obținută din documente și cronici.
Căpitanul lon este un fel de Robin Hood muntean, devotat domnului său, înverșunat dușman al otomanilor și al boierilor trădători și, în plus, mare trăgător cu arcul. Personaj imaginar, peripețiile lui depind deci de romancierul care l-a propus pentru ecran. Dar atenție: cu condiția respectării a ceea ce se știe despre ambianța istorică în care a fost plasat personajul. Trec peste retușurile posibile în ce privește costumația, arhitectura cetății Poienari (care aduce prea tare aminte de Turnul Chindiei din Târgoviște, fantezist restaurat în veacul trecut) sau limba prea modernă a acestor munteni de acum cinci secole. În toate, autenticitatea putea fi respectată fără a păgubi cu nimic fabulația.
Să admitem că spectatorul s-a regăsit totuși în ceea ce-și închipuie a fi fost vremea lui Tepeș. Mai grav este faptul că filmul poate întări portretele false ale celor doi frați dușmani: Vlad Tepeș și Radu cel Frumos. Primul, maladiv, întunecat, rigid, este în viziunea filmului tocmai acel Dracula psihopat și sanguinar cu care anumiți romancieri de mâna a doua, ca Bram Stocker, sau regizori în căutare de senzațional încearcă abuziv, de la începutul acestui veac, să exploateze pe seama vampirismului, personalitatea unui Vlad Voievod din Țara Românească, realistul și lucidul nostru Tepeș care-și „apăra sărăcia și nevoile și neamul” mai dur, poate, dar mai eficient decât alții. De ce oare, fără nicio justificare în economia filmului, eroul însuși și încarnarea lui (cum ai acceptat acest rol,
Virgil Ogășanu?) sunt, deopotrivă, batjocoriți? Un Radu cel Frumos efeminat, ridicol, bănuit și de lucruri mai rele, un „giuvan” în apariția lui (cu turban pe cap la mijlocul secolului al XV-lea, dacă era atunci îngăduit unui principe creștin!), iată ce mi s-a părut că în concepția filmului însemna poarta deschisă spre orice, numai senzațional să fie. Notez că bănuielile privindu-l pe Radu cel Frumos nu sunt confirmate și că spre 1460 el trebuia să fi fost deja tatăl Mariei,viitoarea soție a lui Ștefan cel Mare, care i-a dăruit pe Bogdan, urmașul său la tron. Bunicul lui Bogdan fusese, așadar, tocmai bicisnicul Radu din filmul de față. Asocierea e, cel puțin, penibilă…
Pentru tot ceea ce Val. S. Deleanu
reproșează filmului din punct de vedere artistic, sunt, ca spectator, de acord cu el. În urmă cu câțiva ani, copiii mei m-au obligat să le cumpăr din librărie cartea lui Alexandru Mitru. N-am citit-o — câte alte romane istorice n-am apucat să le citesc?! — dar am avut impresia atunci, din zelul lor, că-și găsiseră Robin Hood-ul dorit de adolescența tuturor timpurilor.
Copiii mei (10 —14 ani) au văzut filmul și oricât de derizoriu ar fi verdictul lor, el trebuie înregistrat ca hotărât negativ. Fuseseră frustrați de Robin Hood-ul așteptat, cu tot zelul lui
Găitan, vrednic, în treacăt fie zis, de o soartă mai alta (dacă nu mai bună!).
Ne-am întrebat împreună, întorcându-ne acasă, de ce
Aurel Miheleș, care-I cultiva cândva pe Caragiale, nu reia „în clipele sale pierdute” vechi lecturi din clasicii noștri, de pildă Sadoveanu, ca „Zodia Cancerului” sau „Frații Jderi”. Poate că bătrânul povestitor i-ar fi dat nu numai excelente idei pentru film, dar l-ar fi și îndrumat mai bine spre acea parte din istoria românească a cărei regăsire este deopotrivă o unanimă bucurie pentru spectator și un sigur succes pentru creator.