Deşi nu este o pagină de „restituiri” îmi permit să public acest text, scris în 1991, sub presiunea efectului deosebit de putemic pe care l-a avut asupra mea filmul lui Daneliuc, A unsprezecea poruncă. Critica nu s-a obosit prea tare cu laudele, nici la momentul respectiv, nici de atunci încoace, ceea ce nu m-a împiedicat câtuşi de puțin să-mi păstrez opinia. Și, iată, să o și public.
„Într-o posibilă catalogare a filmelor românești în funcţie de gesticulaţia regizorală, A unsprezecea poruncă ar fi cel mai lugubru și, poate, cel mai fără de speranţă protest al individului redus la condiţia de larvă. Cu o cruzime depășind-o pe cea a lui Bunuel, Mircea Daneliuc îşi torturează spectatorii, oferindu-le un film insuporabil, pedepsitor.
Personajele ispășesc o vină tragică, pe care nu o au iniţial, dar la care acced pe parcurs. Acced - coborând, de fapt, în noroiul propriei mediocrităţi, din care nu mai au nici puterea, nici dorinţa de a ieşi vreodată. Simbolurile nu sunt create, sunt preluate din recuzita biblică, dar au o funcţionalitate stranie, malefică, distorsionată.
„Câinele e Mesia lumii!” - strigă, la un moment dat, unul dintre personaje. Și tot el, cu disperare masochistă: „O să ne urâm ca fraţii!”. Fraternitatea urii este singura bucurie posibilă în acel ţarc al mediocrităţii absolute, „iar bucuria era peste toţi”, spune vocea din off a comentatorului nevăzut.
Orice plăcere este cenzurată, Dumnezeu e batjocorit, amorul se face în comun, după o ordine prestabilită, înmormântările - la grămadă iar focul, mai ales focul, e interzis cu desăvârşire. Cu toate acestea, un copac verde se aprinde din senin, chiar pe marginea puţului - habitaclu (loc de tortură și chivot al legii!), un alt copac arde în depărtare în formă de cruce, apoi alte şi alte focuri răsar în jurul ţarcului, aprinse de cineva care instigă la răzvrătire şi speranţă. Vinovaţii (sau numai bănuiţii) care încearcă să fie diferiţi de colectivitate, sunt pedepsiţi fără milă. Cel care se încăpăţânează să creadă în Dumnezeu este obligat, în timp ce un alt membru al colectivităţii îl torturează, să enunţe cele unsprezece porunci. „Să nu poruncesti!” - răcnește bietul om, anulând, de fapt, Decalogul.
Echilibrul acestui univers închis este, însă, mult mai precar decât pare. Este suficient ca un singur om, o fată, să treacă „graniţa”, pentru ca toţi ceilalţi, trimiși pe urmele ei, să nu se mai întoarcă niciodată. Părăsit de toţi, şeful clanului reeditează, caricatural și tragic, singurătatea lui Dumnezeu de dinainte de facerea lumii. Atâta doar că, în acest caz, ea precede nu Creaţia, ci Dispariţia. Ziua a şaptea este ziua singurătăţii absolute, cu care se sfârseste și filmul.
Personajul cel mai important, în ordinea semnificaţiilor, este femeia grasă. Îmbrăcată în uniformă rusească, în prima parte a filmului, ea sugerează întoarcerea la matriarhat; într-un fel sau altul, tot grupul de fugari i se subordonează, în frunte cu liderul lor, care o idolatrizează. Cei doi fac amor în pădure (scenă teribilă, de un realism grotesc) după care, în timp ce femeia grasă își ţine partenerul în braţe, spectatorul desluşeste, într-o lumină vineţie, imaginea, parcă, a unui grup statuar, simbolizând simultan procreaţia și maternitatea.
Rămasă însărcinată, femeia devine din ce în ce mai greoaie, începe să se târască până când, în cele din urmă, nu se mai poate mişca. Pruncul moare în pântec, iar laptele îi ţâsneşte din piept, băltindu-i pe haine. Într-o dimineaţă geroasă, cu un efort supraomenesc, ea reușeşte să iasă din puţul blestemat, după care își dă sufletul, dreaptă, ca o statuie, în timp ce laptele continuă să-i şiroiască pe haine.
Dacă ar fi să conturăm o formulă care să încadreze și să definească A unsprezecea poruncă, expresia cea mai potrivită ar fi, fără îndoială, aceea de realism sadic.
