Preambul al secvenței, unul din lailmotivele filmului Rochia albă de dantelă de Dan Pița: simbolul bolii translat în imagine. Un văl alb acoperă fața, împiedicând respirația trupului cufundat într-o apă neagră ce e gata să-I înghită.
Împlântată între amintiri și coșmaruri, Realitatea. Ședința de radiografie. Subiectul devenit Obiect. Vibrațiile, vulnerabila sensibilitate prinsă în capcana sorții. Racursiul indică sec martiriul. La sfârșit de secol XX, o ipostază feminină a Christului lui Mantegna. În alb. Albul aseptic al vidului. Spațiu golit de iluzii. Gesturi precise, mecanice. Tehnica refuză sentimentul. Dar sentimentul încă există. Încă e viu, neamorțit de spaima bolii, a morții. Sentimentul ghilotinării zonei vitale. Cea a spiritului. Capul își mai ascunde nuditatea într-o imaculată broboadă. Capul, simplu obiect de studiu. De analiză. Regăsit pe patul de spital, în relativ repaos, repercutează încă „zgomotul brutalității” mâinilor ce-l manevrează în mânuși cauciucate. Din față. Din profil. Și din nou: profil dreapta, profil stânga. Ochiul gigant al aparatului medical se apropie necruțător, impenetrabil, de ochiul uman. Aparatul de filmat înregistrează o lacrimă. O lacrimă furișată. În spatele ochelarilor, ochii medicului sunt reci. Goi. Acești ochi vor scruta de câteva ori și dincolo de pânza ecranului. Cu o nebănuită capacitate de persuasiune. Privirea radiologului nu ascunde verdictul. „Dialogul” specialiștilor e categoric.
Dar viața își continuă marșul triumfal. În pădurea de basm din preajma clinicii, irump fetele clevetitoare. Mondene, moderne moire ce-și adjudecă, deocamdată, trecutul și prezentul. Sunt doar două, căci tărâmul viitorului abia începe pacienta să învețe să-l ia în stăpânire, uzând de propria terapie instinctuală. Sub semnul căreia și începe fiImul: pe ecranul minții — într-un aparent întâmplător tempo vivace foarte familiar — reluarea unei clipe de fericire campestre, luminată intens de inocența copiilor.
În aceeași ordine a developărilor subconștientului urmând a se aglomera episoadele fulgurante ale unei iubiri ce se descoperă vinovată. Pentru că trădase o alta ignorată, nedeclarată decât prea târziu, la trecerea Styxu-lui, când granița dintre dragoste și ură se șterge. E aceasta terapia medicului îndrăgostit ce va prelua el coșmarurile miresei nenuntite. Un înger trist, luciferic chiar, măcinat între ispită și revoltă, între scrupulul profesiei și limitele ei, acționând aparent deconcertant. Adică negând, în speranța de a da mai mare forță afirmației. Este aceasta însăși dialectica filmului. Care mai întâi respinge printr-o deliberată inautenticitate în tratarea temei ce se anunță funestă („Arta e ruptă de realitate. Arta corupe! Nu lasă adevărul să pătrundă în viață!... Bagatelizez?!” — sunt replicile prin care excentricul personaj amendează „din principiu” „lumea pe dos”). Pentru ca apoi luxurianta demonstrație (în care eroii, ascunzându-se în spatele cuvintelor, reactualizează virtualitățile mitice ale artei, implicit ale existenței) să captiveze. Să emoționeze, evitând subtil și elegant melodrama conținută. Convingând definitiv și irevocabil că e necesar și se impune catharsisul.
Obsedat de motivul „labirintului ca spațiu al lipsei de rațiune unde monstrul înghite flămând vieți și oameni, nenumărate vieți și nenumărați oameni”, D.R. Popescu preciza cândva: „Libertatea vine dintr-o idee, întunericul a fost învins de idee. Și fiindcă ideile se adună în cărți, văd întunericul labirintului spulberat de lumina unei cărți”. Substituind (pentru încă o dată) carții, filmul, filmul lui Dan Pița, Rochia albă... pariul e câștigat: moartea nu mai e o negare a omului, ci o afirmare a demnității lui. Metaforele fabulatorii au activat rațiunea, asigurându-i omului și artei sale — eternitatea.