Construindu-și cu minuție fiecare secvență, reușind să-i stăpânească multitudinea elementelor componente, Sergiu Nicolaescu — parcă neîncrezător în propriu-i profesionalism — se lasă furat de-anume tendință „psihologizantă” (creatoare, chipurile, de atmosferă): drept care încetinește nepermis de mult ritmul povestirii — prin închipuirea unor „pre-scvențe” introductive la flash-back-urile cu care-și (contra)punctează acțiunea... În plus, prin distribuirea a câte doi actori în rolurile protagoniștilor (Andrei tânar = Constantin Brânzea, Andrei matur = Sergiu Nicolaescu; Gebauer tânar = Marian Culineac, Gebauer matur = Mihai V. Boghiță), actori ce aparțin unor serii tipologice net diferite, regizorul forțeaza „convenția” — mizând fără atu pe complicitatea spectatorului; mai ales că Tom, cel de al treilea important personaj al dramei este „jucat” — la ambela vârste — de același Marin Moraru: un actor, evident, pentru toate anotimpurile.
Dincolo, însă, de acest aspect al chestiunii — rezolvată exact în detalii, inexpresiv în ansamblu —, distribuția filmului mi se pare bine aleasă: în primul rând că interpreții posedă acele calități fizice pe care personajele respective le presupun cu necesitate. Constatarea îi are în vedere pe Constantin Brânzea (care crește de la rol la rol, și crește frumos), pe Marian Culineac (cu prestații net superioare condiției sale de „neprofesionist”) și pe Mihai V. Boghiță (a cărui experiență cinematografică n-a fost, totuși, suficient exploatată de regizor — care și-a ținut interpretul la periferia unui interesant rol de compoziție); în ceea ce-l privește pe regizorul-interpret (care, se zice, „a învățat box” pentru acest rol), Sergiu Nicolaescu îmi pare — din punctul de vedere al condiției fizice — doar un bărbat care îmbătrânește onorabil.
Prezentă pe generic în chip de „guest star”, Letitzia Gabrielli se menține cuminte în limitele rolului, șarmantul ei tupeu în fața aparatului de filmat nedepășind dezinvoltura unei a(ni)matoare... Mult mai expresivă (în rolul dansatoarei evreice) se dovedește Maria Bănica — cunoscuta balerină reușind, din date aproape convenționale, să compuna un personaj cu „biografie”, un personaj care se reține.
Un personaj viabil reușește și Cornel Gîrbea — actorul posedând știința gesturilor puține, dar semnificative.
Deși agrementată cu elemente de music-hall (înțeles cam „ca pe la noi”, pe Dâmbovița), întreaga sumă de referiri la miraculosul preparat Bio-Aktiv e vădit „umflată”, dăunând economiei filmului; oricum, dacă există, firma respectivă trebuie să-i fie recunoscătoare cineastulul nostru pentru reclama făcută.
Semnată de Nicolae Girardi și Marian Stanciu, imaginea filmului răspunde prompt nevoii de exactitate resimțită de regizor — făr-a atinge, însă, și certe virtuți expresive. Astfel, întreg vacarmul bâlciului din parcul de distracții își găsește cuvenitele componente vizuale, dar când aparatul încearcă și „altceva” — ca în lunga, prea lunga secvență a „numărătorii” — unghiurile sunt neinspirate, iar chipul protagonistului (căzut la podea) devine șters, inexpresiv.
În loc de concluzie, o ultimă referire la discuția cu care am început rândurile de față: ca profesionist, poți realiza spectaculoase salturi înainte — perfect măsurabile cu metrul geometriei plane; arta, însă, rămâne zbor adânc — întâmplat într-un spațiu lăuntric pe care numai expresia exactă nu-l poate releva.
