Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Ringul - cronică de film (1)


     „Cine scrie pentru cei mulți scrie pentru multă vreme” spune Călinescu — și, pornind de la un asemenea tip de judecată, nu puțini dintre comentatorii fenomenului cinematografic autohton s-au crezut îndreptățiți să acorde credit unor regizori, actori, numai pe temeiul succesului de public. Să observăm, însă, că — pentru a rămâne aplicabil: chiar și la domeniul său de referință — silogismul călinescian necesită prezența anumitor condiții, între ele cea dintâi fiind știința de carte (pe care actul de a scrie o presupune, cu aproape egală vigoare, la ambii termeni ai relației scriitor-cititor)... Câți însă, dintre cei ce alcătuiesc „marele public” al cinematografelor de pretutindeni posedă acea stăpânire (sau măcar cunoaștere) a limbajului filmic echivalentă cu știința de carte a cititorului mediu? De obicei, ne ducem la cinema așa cum mergem la un meci de fotbal sau la un concert de muzica ușoară: înarmați „până-n dinți” cu convingerea (de fapt, prejudecata) că ne pricepem la ceea ce vom vedea (ori auzi) cel puțin la fel de bine ca Nicolaescu, Lucescu sau mai știu eu care... Escu (al muzicii ușoare, de astă-dată)... În depistarea și recunoașterea valorii, criteriul audienței nu poate funcționa de unul singur — ci numai în strânsă dependență de faptul că, odată cu trecerea anilor opera de artă autentică își cucerește (în măsura în care și-l formează) un public „al ei” din ce în ce mai larg și care s-ar putea să echivaleze (uneori, să și întreacă) recordul „de cassă” al succeselor imediate.
     M-am gândit la cele de mai sus văzând cum aproape toți cei care au vorbit despre Ringul — ca semn al profesionalismului atins de Sergiu Nicolaescu — s-au simțit parcă obligați să agațe de coada demonstrației lor tinicheaua afirmației (valabilă, și ea, doar cu anumite precizări) că filmele regizorului au fost văzute de peste (sau aproape) 90 de milioane de spectatori: ca și cum între una și alta ar exista un — simplu și neted — drum pe care ne putem plimba în voie de la cauză la efect și retur... Arama zisei afirmații se dă ușor pe față dacă — referindu-ne numai la 30 sau 75 de milioane — vedem că același lucru era valabil, cu aceeași falsă îndreptățire, și la premiera unor „filme” ca Mihail, câine de circ sau Ultima noapte de dragoste: eșecuri a căror evidență ne scutește de comentarii.
     Ringul, însă, oricâte amendamente i s-ar putea (și i se pot) aduce, face parte din „seria fastă” a filmelor lui Sergiu Nicolaescu — demonstrând propensiunea cineastului către temele generoase, în tratarea cărora regizorul (uneori și coscenarist, mai totdeauna și interpret principal) aduce un punct de vedere propriu, axat (ca-n vechile basme) pe „lupta dintre bine și rău”: cu victoria, explicită, a binelui... Această opțiune „axiologică” se conjugă — fericit, în unele cazuri — cu poza „justițiarului solitar” (Iuată de interpretul Nicolaescu ca un dat pe care și l-ar vrea numai al lui: de aici, amenințarea morții ce planează asupra eroului victorios), precum și cu un cert dar al povestirii: nefructificat, însă, pe întreg parcursul filmului.
     Pornind de la o nuvelă pe care i-o știu (și i-o apreciez) de multă vreme, loan Grigorescu a scris un scenariu parcă prea „mulat” pe datele (și bune și rele) ale personalității regizorului — pierzând, din această pricină, una sau alta din virtuțile paginii scrise: înlănțuirea strânsă a faptelor, ritmul alert, gradul minim de „convenție” necesară demonstrației etice. 
 
(Săptămâna, 9 martie 1984)

Tags: cronica de film, nicolae ulieriu, ringul film, sergiu nicolaescu

Comments: