Cu acul şi aţa pare să fie, la început, doar o glumă. Filmând şerveţele−tablou, brodate cu albastru pe alb şi expuse de obicei în bucătăriile mic−burgheze,
Savel Stiopul parodiază. Intenţia ironică e subliniată de romanţele tremurate care umplu cea mai mare parte a benzii sonore şi ţin loc şi de orice comentariu. Şi cele câteva cugetări şi maxime, cu intenţie filozofică sau lirică, desprinse dintre ornamentele modestelor broderii întăresc încă-odată efectul ironic. Suntem în plină satiră a şablonului sentimentaI.
Treptat însă, micile banalităţi, adeseori foarte urâte, pe care le vedem şi care ne amuză copios încep să-şi demonstreze puterea de a evoca. Până la sfârşitul filmului, ele alcătuiesc un întreg inventar de idealuri naive, stereotipe, începând de la idilica evocare a copilăriei fericite şi terminând cu o adevărată apoteoză a binecuvântărilor amorului şi căsniciei. Chiar şi momentele de supremă nefericire inserate în acest catalog de mulţumiri — despărţirea celor care se iubesc, singurătatea, sinuciderea, moartea — ţin de aceeaşi mentalitate, ca şi imaginile de vis şi fantasmele stângaci reproduse în zig- zag-ul neregulat al liniilor cusute — sirene, zâne, cadâne. Aşa că, încet, încet, parodia face loc portretului unei stări de spirit, pe care, de fapt, o întâlnim sub nenumărate forme, în realitatea de fiecare zi, — un fel de sub-produs moral al exaltării romantice care s-a insinuat adânc, ca atitudine de viaţă, în relaţiile şi comportările intime, o exagerare involuntar-caricaturală a sentimentului, privit ca valoare supremă. (Dacă ne-am observa atenţi, ne-am da probabil seama ca nu numai anonimele creatoare ale ştergarelor brodate cad victimă acestor artificiale elanuri sentimentale, şi adeseori suntem tentaţi în secretul monolog interior al existenţei noastre curente să ne amplificăm şi să ne înfrumuseţăm emoţiile, să pozăm fără voie, chiar faţă de noi înşine.)
În sfârşit, filmul cuprinde în subtext şi o descripţie de moravuri, reconstituind, indirect, un anumit mod de trai, în care bucătăria devine un fel de sanctuar, centru primordial al înregii existenţe şi fericirea se traduce în denumirea diferitelor feluri de mâncare. Amănunte foarte amuzante intervin în această cronică domestică a filistinismului de mahala: ceasul cu cuc sau fără cuc este prezent toate bucătăriile, probabil ca simbol al ordinii şi bunăstării; pisica apare şi ea foarte des, strâmbându-şi fizionomia inimaginabil, conform impulsurilor de inspiraţie care au ghidat degelele autoarelor; tinerele îndrăgostite din „tablourile” despre dragoste şi fericire poartă totdeauna mărgele, rochii cu volane ş.a.m.d.
Hazlii şi înduioşătoare, naive, de un prost gust fabulos, poetic aproape prin dimensiunile la care ajung, puţin triste în simplitatea cu care repetă obsedant acelaşi refren despre „iubire-fericire”, aceste hâde podoabe ale bucătăriilor de mahala oferă un foarte bun material pentru filmul documentar, material pe care operatorul Gh. Herschdörfer l-a filmat expresiv, iar regizorul Savel Stiopul l-a însufleţit într-un montaj subtil, de ironie delicată. (...)
