Tribuna creatorului
O modă străbate de la o vreme lumea. Și nu numai cea cinematografica Milioane de femei și bărbați trăiesc sub nostalgia unui trecut, nu atât de îndepărtat încât să poată fi numit epocă, nici atât de apropiat încât să-I putem numi ieri, un trecut plasat la punctul retro.
Este un trecut care, la scară individuală, însemnează sentimentul copiilor descoperind tinerețea părinților și, cel mult, a nepoților dezgropând tinerețea bunicilor. De aici încolo, trecutul devine istorie.
Retro-ul însemnează moda care a trecut prin focul purificator al demodării pentru a deveni nostalgie. Este Hispano-Suisse, este tangoul argentin, sunt portretele lui Van Dongen și rochiile Soniei Delaunay. Iar fluxul acesta înaintează spre deceniul al treilea, spre al patrulea, ajungând până la moda urâtă a anilor războiului care nu mai înțelegem ce nostalgii poate trezi, apoi urcă mai departe, spre anii ’50, jupoane ample, Dior, cha-cha, etc. Populații de femei și chiar de bărbați par a pași în viață mergând înainte, dar privind cu toată ființa înapoi, ca și când un presentiment ciudat îi pune în gardă cu privire la un viitor fără bucurii. Ca și când fluxul acestei mode i-ar lua cu el înapoi, într-un reflux care i-ar scuti de întâlnirea cu timpul. Cei care oficiază acest cult retro sunt oameni ale căror bucurii le-au rămas în urmă.
Noi, cei de aici, din lumea și din generația noastră, pășim spre niște bucurii pe care le credem mereu viitoare. Retro-ul nostru însemnează pufoaica de șantier, basmaua și lodenul, Bumbești-Livezeni și Salva-Vișeu, sacoșe, hei-rup, periniță. Neavând de ce privi în urmă, noi mergem tot înainte și cu pașii și cu privirea spre bucuriile noastre mereu viitoare. Gonim spre viitor, refugiindu-ne de un trecut care ne sperie într-atâta încât doar moartea ne poate mântui de amintirea tinereții noastre.
