Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Regizorii noştri filmează! - Asfalt tango


Insertul de pe prima pagină a scenariului si, după câte se pare, premiza acestuia: „Căsătoria e o instituţie minunată. Dar cine dracu’ vrea să trăiască intr-o instituţie?” − Groucho Marx
 
Fragment de sinopsis
„La începutul filmului, cincisprezece superbe creaturi urcă într-un autocar ce pleacă spre Paris. Alături de ele, trei personaje. Marion, o franţuzoaică pur−sânge, în jur de patruzeci de ani. Agent artistic, câine de pază şi matroană în acelaşi timp, a venit pentru a prelua transportul. Mobilul? Un show itinerant ce va străbate Franţa în lung şi lat. Gigi, mâna ei dreaptă în România. Businessman local, însărcinat cu recrutarea fetelor şi cu rezolvarea bucătăriei afacerii. Visează o bucăţică dulce pe care, evident, nu o va obţine niciodată. Şoferul, un tip care a avut multă încredere în Ceauşescu până când acesta s-a lăsat împuşcat ca un imbecil. Adoră ordinea şi regretă frumoasele timpuri de altădată. Problema lui e simplă: să ducă fetele cu bine la destinaţie. Pentru asta trebuie să privească drumul şi doar drumul. Uşor de zis!”
 
     Prezentul reportaj a demarat printr-o scurtă vizită la sediul echipei, respectiv al Societăţii „Domino Film” care a împlinit deja doi ani (obiect de activitate: publicitate şi film documentar, co-producţii) unde aveam să mă conving că amabilitatea franceză şi eficienţa stilului american fac casă bună cu talentul românesc. Mi se oferă prompt atât scenariul (109 pagini), cât şi planul calendaristic al filmărilor (04.08.95−30.09.95), însoţit de un nonconformist sinopsis al regizorului Nae Caranfil, plus argumentul producătorului, una şi aceeaşi persoană cu directorul societăţii şi directorul de imagine al filmului: Cristian Comeagă. Caranfil şi Comeagă se grăbesc să-mi furnizeze şi amănunte.
     Filmul e rodul unui pariu survenit în urma unei „glume a destinului”. În vara trecută, când, printr-o hotărâre arbitrară a producătorului francez, s-au oprit filmările la Restul e tăcere (scenariu inspirat lui Caranfil de povestea filmului Independenţa României şi laureat la a zecea ediţie a concursului specializat din cadrul Festivalului de film de la Paris cu Marele Premiu atribuit de un juriu prezidat de Danièle Thompson (scenariu aflat în prezent în atenţia producătoarei Claudie Ossard, finanţatoare a peliculelor Cetatea copiilor pierduţi şi Arizona Dream), cei doi parteneri au început să discute posibilitatea intrării în producţie a unui alt film. Peste iarnă a fost contactat producătorul francez, entuziastul Marc Ruscart, şi din trei direcţii convergente s-au pornit demersurile pentru finanţare. Firma franceză „Les Films du Rivage” şi Societatea românească „Domino Film” au obţinut colaborarea Centrului Naţional al Cinematografiei Franceze şi a televiziunilor Canal + şi Arte; iar din România, „Sabina Production” şi Studioul Cinematografic Bucureşti.
     Ca termeni de comparaţie, regizorul ambiţios şi multipremiat indică nici mai mult nici mai puţin decât Instinct primar şi Unora le place jazzul. După lectura scenariului, eu aş îndrăzni o trimitere la... filmul lui Pedro Almodovar parafrazând: „Bărbaţi în pragul crizei de nervi”!
     Prima zi de filmare avea să-mi întărească impresia. Spre km 31 Olteniţa la staţia de benzinărie se pleacă fix la ora programată, 8 dimineaţa, cu mai multe vehicule. Nimeresc chiar în cel „protagonist” — un vechi autobuz repus în circulaţie cu această ocazie — în care se îmbarcă şi interpretul şoferului, taciturnul−sarcastic Bebe Cotimanis; şi eroinele, un grup de tinere actriţe şi debutante ce par pornite să cucerească gloria în trena starului Charlotte Rampling (care cu ani în urmă îşi începea cariera ca model). Ea va fi acum o impresară franceză. Despre condiţia de vedetă avea să glumească Mircea Diaconu, proaspăt „picat” din... Dănilă Prepeleac, turnat în Basarabia.
     Dar „regina balului” avea să fie, la umbra cortului din preajma suspomenitei rulote, Florin Călinescu, autohton, întreprinzător, pe nume Gigi. După câteva obiecţii „amicale” adresate ca de la regizor la regizor colegului Nae, ca să-şi intre în rol, Florin trece la „vrăjeala” fetelor cu „poveşti de la filmări” (printre altele un „racord” muzical la finalul din E pericoloso sporgersi). Timp în care, în lumina soarelui şi a inevitabilelor blende, filmau de zor (câte patru−cinci duble) delicata franţuzoaică Marthe Felten şi hâtrul Mircea Diaconu, confruntaţi „corp la corp” cu amuzantul tandem al „mecanicilor răpitori” Valentin Teodosiu şi Dragoş Pârvulescu, operator convertit la actorie. Cristi Comeagă a trudit şi la monitorul video aranjând geometria cadrului, şi la cameră, dirijându-I pe Alecu Solomon, timp de zece ore nonstop cât a durat prima zi de filmare. Contabilizată în trei consistente secvenţe şi încheiată cu tradiţionala şampanie, la care s-a adăugat, pe lângă bere, apă minerală „Dorna”, pepene la gheaţă şi câte un pahar de... vorbă. Tonul fiind dat — evident de către regizor, îmbujorat de arşiţă, dar şi de satisfacţie.
 
Mircea Diaconu vă declară:
     „E prima oară că filmez cu rulotă! Am trăit şi ziua asta! La începutul carierei mele mi se aduceau scaune de pânză cum am şi îndrăznit să scriu într-o carte. După aceea a urmat lunga perioadă cunoscută... Şi acum, la apus, a apărut o rulotă. Sigur nu-i pentru actori, e pentru frigidere, pentru materiale fel de fel. E o rulota cum vedeam noi că filmează starurile din camera de dincolo.
     Ca un semn de revoltă, m-am apucat să schimb toba la maşină, să-mi reglez farurile şi celelalte... E modul meu de a mă machia!” (Diaconu este Andrei, mecanicul auto plecat să-şi redobândească soţia).
     „Adevărul e că există un masochism al actorului: prefer să-mi fac singur transpiraţia şi tumefierile care nu pot ieşi perfect din farduri. Va trebui un pic mai târziu să mă duc în porumb să-mi răguşesc şi vocea. Nae controlează bine semitonurile şi asta contează enorm.” 
 
 
(Noul Cinema nr. 9/1995)

Tags: asfalt tango, irina coroiu, nae caranfil, pe platouri

Comments: