Nu vreau să recurg la generalizări, la teorii şi cu atât mai puţin la acuzaţii, aşa că mă voi Iimita să relatez câteva fapte, fără introducere.
Am realizat filmul
Amintiri bucureştene — film de montaj despre oraşul Bucureşti, primul de acest gen — cu sentimentul că întreprindem o lucrare căreia i se va recunoaşte cel puţin importanţa de ordin documentar şi cultural. Ulterior, critica şi publicul ne-au dat chiar certificate mai generoase.
Dar cum a fost lansat filmul nostru, cum a fost el sprijinit să ajungă la public?
Premiera fusese programată pentru 6 decembrie. Programată, dar nu şi anunţată, dar nu şi popularizată. Deci o programare tacită, fără publicitate. În orice caz, sistemul s-a dovedit, dintr-un punct de vedere, judicios, fiindcă data premierei a putut fi schimbată în ultimul moment, tot atât de tacit: premiera a fost devansată cu şapte zile şi a avut loc la 30 noiembrie. Nimeni nu mi-a putut răspunde care a fost raţiunea acestei grabe.
Oricum, efectul de surpriză a fost realizat, fiindcă filmul nu beneficia de afişe (în mod teoretic, filmelor româneşti li se tipăresc câte două afişe, dar am spus că aici nu vreau să fac teorie). Doar în seara premierei s-a expus un carton scris cu tuş în holul cinematografului «Capitol» (forşpanul rulase discret numai 3-4 zile înainte).
Incontestabil, acest sistem de lansare a unui film din producţia naţională a vădit o doză de mister — ceea ce dealtminteri face bine unei publicităţi care se respectă: imediat după spectacolul de gală, filmul meu a dispărut de pe ecranul sălii de premieră! Incitaţi, spectatorii îl puteau descoperi a doua zi — nu la «Capitol», ci la «Central», tot fără afiş si la un singur spectacol din zi, celelalte proiecţii fiind rezervate frumoasei comedii cu titlul semnificativ:
Ai grijă de Suzi!
Şi jocul acesta palpitant a continuat: la o săptămână,
Amintiri bucureştene a fost scos de la «Central» — unde tocmai începuse să-şi facă vad şi mutat (tot incognito) la un cinematograf, şi el cu un titlu semnificativ: «Drumul sării» — două spectacole pe zi, evident, fără afiş.
La aproape o lună de zile după premieră au apărut şi afişele, producând o nouă şi supremă poantă: nu prea mai era nevoie de ele. Între timp, chiar şi în cartierul meu, Titan, puteam vedea pe stradă o furgonetă purtând două panouri mari cu inscripţia: «Vizionaţi filmul
B.D. intră în acţiune».
Renunţ la concluzii.