​„Recital în grădina cu pitici” – cronică de film

     O fetiță la vârsta păpușilor, siluetă longilină, plopșor cu capul semeț îndreptat spre un vârf ce parcă o sperie, chip grav, concentrat deasupra viorii — și un glas sever de profesoară ce sparge linia generoasă, romantică, întrerupând monoton: „Reia de la măsura a 16-a... Susține nota.... Mai sus”. Ochii se măresc deasupra partiturii, arcul ambiției se încordează. Montaj paralel: fetițe în parc sar coarda, una din ele acompaniază fiecare salt cu îndemnul: „Mai sus, și mai sus!” Joc serios, concentrat, ca orice joc de copii, de viață ca și de artă.
     Dacă De dragul tău, Anca lansa, tot printr-o imagine-simbol, ideea: lăsați copilăriei bucuria jocului și jocului, continuarea, refugiul lui în artă (reveria cu ochii deschiși a Ancăi-Alexandra Duca) acest Recital... regizat tot de Cristiana Nicolae privește arta nu ca pe un joc-refugiu, ci, ca pe o frustrate de joc, sacrificare a copilăriei în efortul continuu de auto-depășire. De maturizare a talentului „qui n'attend pas le nombre des années”, ci doar treptele — ades istovitoare, dificile — ale acumulărilor de tehnică. Virtuozitate. Teza, prea explicit expusă, ar fi de natura să compromită emoția. În cazul noului film — ca și în celelalte semnate de sensibila regizoare — emoția e chiar materia primă, uneori însuși subiectul în care se înfiripă gândul. Mai inspirat, în secvența amintită, purtat de aripa imaginii cinematografice, alteori mai prozaic, susținute în cuvinte de către profesoară-îndrumător exigent, riguros, sâcâitor spre binele copilului. Dar până să afle copilul acest bine, el mâzgălește pe tablă ceva răutăcios la adresa antipaticei „profe” A. care „nu va fi iubită de nimeni, niciodată”. Și, evident, prima care își va dezminți profeția va fi chiar eleva cea mult strunită, mult stimulată, discret iubită. Ea, talentul de excepție, care n-avea voie să afle altceva despre ea decât că e un soldățel ce trebuie să-și facă datoria, disciplinat, să-și poarte arma, oricât de grea, prin toate tranșeele-capcană ale comodității, atracției către succese prea rapide către publicitate, capcane ale neîncrederii sau, dimpotrivă, ambiției exagerate devenită trufie, egal demolatoare ca și lipsa de ambiție. De perseverență.
Sunt multe sugestiile care vin de la această poveste scrisă cu înțelegere a vârstei și a domeniului aparte care e lumea artei, descifrată prin micile talente în devenire, de către un tandem scenaristic: Mihai Opriș și Aurora Icsarie. Autori cu experiența altui delicat sondaj al copilăriei: Acțiunea Zuzuc. Ceea ce în filmul, de mare succes la vremea lui, regizat de Gheorghe Naghi și susținut de hazul și harul micului interpret Andrei Duban era aventură și ghidușie, joc de-a libertatea exterioară, în Recital interesul se retrage spre aventura interioară, mult mai dificilă de pus în spectacol. O focalizare a atenției dramaturgic-regizorale spre un talent precoce, descoperit în realitate — pentru că trebuie precizat, interpreta Laurei, elevă a liceului de muzică „George Enescu”, Mirela Sânzeana Popa își susține singură, nedublată, dificila partitură muzicală, anume scrisă pentru film de compozitorul Răzvan Cernat. Așa cum își susține, ajutata cu sârg și har de „antrenoarea” ei regizorală, Cristiana Nicolae, partitura cinematografică deloc mai ușoară. Dublă performantă, aș zice, cu toate că, din punct de vedere pedagogic, afirmația ar putea dăuna. Îmi asum riscul: fetița aceasta atât de specială ca figură, capabilă de o interiorizare rar întâlnită la copiii-interpreți aduce ecranului ceva ca o taină a ei, o seriozitate ce o face să fie tot timpul parcă în afara realității, chiar și atunci când se întâmplă să râdă (rar, dar cu toată ființa, copilăria din ea) ori să pună la cale ghidușii inocente, reușesc foarte bine scenele de intens dramatism, cum ar fi momentul în care ea, fiind în spital afla cât profesoara a exclus-o de pe lista concurenților. Și atunci îi dă un telefon în care izbucnește cu disperare și cu ciudă, cu hotărâre și cu implorare: „Vă rog! Nu pot renunța! Eu pot recupera! Dumneavoastră numai contați pe mine. Nu mă mai iubiți!” Sau, după un succes la concurs — mai exact un succes prea mic față de ceea ce așteaptă ea și părinții ei de la ea (părinți care o tot asigură: „Tu ai fost cea mai bună”) Laura se retrage, discretă, întristată, jignită și neîncrezătoare în opinia celor mari. Un coleg o cheamă sa facă fotografii, dar un reporter grăbit să afle doar părerea premiantului (ea nu luase decât mențiune) o îndepărtează brutal: „Lăsă-ne, fetițo!” Ochii ciudați ai Laurei-Mirela se cufundă în mâhnire și neîncredere, chiar în forțele ei, care o fac să vrea să renunțe la muzică. „Dacă nu put cânta așa... (arată ea coperta unui disc cu Menuhin) nu are rost să continui...” în asemenea scene discret, și mai ales, cinematografic sugerate, cu mai mult subtext decât text vorbit, își dezvăluie mica interpretă forță dramatică și regizoarea-talentul, personalitatea cinematografică. Tot în scenele epurate de excesivul dialog (uneori devenit monolog sentențios, plin de aforisme, ca în plimbarea prin parc a profesoarei cu eleva) își află și actrița Rodica Mandache momentele ei de strălucire interpretativă, într-un rol compus cu finețe și exactitate. („Să fim exacți” e deviza Alexandrei, profesoara de muzică). Amintesc una din frumoasele ei scene: țintuită în fotoliu, cu piciorul în ghips, în fața casetofonului, pe chipul Alexandrei cea rigidă apare o ușoara tresărire: eleva ve­nită în vizite greșise caseta și în camera se revarsă o muzica dragă, care-i răscolește femeii amintiri ce dor. „Sfinxul” întoarce dis­cret capul, să nu i se vadă aparatul le surprinde totuși, odată cu spectatorul, în oglinda ovală, prin care se zărește și un colț de geam și prin el un ficus uitat pe terasa peste care răpăie o ploaie rece, de toamnă. Singurătate, abandon, o existență tristă, ce­nușie, fără iubire sunt sentimentele despre care această scenă fără dialog vorbește mai convingător decât multele fraze, cu reminis­cențe ale unor lecturi sau filme prea cunos­cute. Joc discret, nuanțat, inteligent dozat între severitate și duioșie, speranțe și resem­nare, pe coarda dublă a râsu-plânsului proprie acestei minunate actrițe moderne de film, din păcate prea puțin distribuită.
     Un operator, Adrian Drăgușin (pe care îl felicitasem pentru imaginea Clipei de răgaz) susține în Recitalul o galerie de portrete — îndeosebi cele ale copiilor — de o mare prospețime, poezie, precizie a nuanței. El valori­fică și în imagine farmecul romantic-ghiduș al „trubadurului cu flaut”, Mitrie (copilul Ște­fan Lungu) prospețimea „vikingului” violonist, poreclit Cornuleț (Andrei Popovici); sau hazul unui chip nostim, al unui interpret de o sinceritate cuceritoare, în rolul lui Tică — fra­tele Laurei; micuțul Cătălin Donțu. Sub ba­gheta Cristianei Nicolae apariții episodice înfloresc: surâsul acru-convențional al unei mame a cărei fiică a pierdut concursul ori, dimpotrivă, compasiunea exagerate a alteia triumfătoare.
     Există în tot filmul o lumina blândă, poetice care aureolează chipuri și peisaje: există și o atașantă participare a aparatului la poveste, ce-ți creează senzația de familiaritate, de intimitate. Cu sentimentele personajelor. O elegantă mișcare continue, fluidă, leagă firesc decorul exterior de cel interior „povestind” cursiv, atrăgător.
     Formula flash-back-ului e susținută uneori cu scene scurte, fulgerătoare (ca acea bruscă retragere din cadru a imaginii-reverie: Laura cu Lira de aur, în timp ce medicul o anunță, de fapt, pe fetiță că nu mai are voie să concureze) dar sunt și câteva dulcegării lungi, de genul calului alb unicorn imaginat de Laura, cu un Făt Frumos sub chipul lui Mirea cel care a dezertat din muzica clasice alături de „zâna” Alexandra. Alteori microrecitaluri din cadrul concursului de la Suceava fac să treneze filmul, fără a avea o justificare în dramaturgie.
     Regizoarea cucerește de la film la film o valoroasă experiență în munca atât de dificilă cu micii interpreți. O munca cerând nu numai răbdare și sensibilitate, dar și o mare „tehnică” a intrării în joc cu interpreții-copii. Mai mult decât în filmul ei anterior (Al patrulea gard lângă debarcader) în acest Recital... de resimte talentul regizoarei de a crea senzația firescului în toate componentele filmului, de la interiorul mai special (casa profesoarei) sau mai obișnuit al familiei Laurei (decorurile Mărgai Moldovan): uși cu glasvand întredeschise pentru ca mama să supravegheze din bucătărie șotiile mezinului, până la coloana sonore (Luca Vasile) cu voci de vecini ce comentează din off sau cu o crainică de radio a emisiunii zilnice „Răspundem ascultătorilor” ce umple încăperea creând acea senzație binefăcătoare de veridic. Spectatorul capătă atunci sentimentul de recunoaștere și participare afectivă, sentiment atât de important la un film contemporan.