"Cum se mai râde la noi?" "Se râde mult, dar prost", aflăm din
Păcală se întoarce, acest
Volver al lui
Geo Saizescu, adică din întoarcerea sa la personajul său preferat, căruia i-a dedicat filmul omonim, popular la vremea sa, din 1974. Sebastian Papaiani, care l-a consacrat atunci pe Păcală, apare din nou, dar în chip de tată al noului Păcală. El locuieşte într-o casă din copac cu soţia altuia şi se pârţâie dimineaţa.
Vremurile se schimbă. Noul
Păcală soseşte din străinătate cu o maşină de teren (cu numărul "pacal@.ro") încărcată cu un palmier, un măgar, o capră, un cocoş şi porumbelul Paloma. Filmul se deschide cu secvenţa de la graniţa româno-maghiară, momentul intrării în ţară şi în scenă a lui Păcală. Replicile sunt pline de locuri comune, actorii joacă forţat, cu o veselie care nu e a lor, ca într-o scenetă proastă. "Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea", "Două fire, două paie, luaţi Ciuleandra la bătaie" , "Eu pup poala popii..." se îngrămădesc din primele minute ale acestui film de două ore şi jumătate, în care vâna populară e de proastă calitate (ceva de genul Muzeul Satului combinat cu o percepţie edulcorată şi falsă despre satul românesc), iar umorul lipseşte cu desăvârşire.
De acord, filmul e o fantezie, dar chiar şi aşa, amalgamul de timpuri în care pisica birmaneză din ograda răspopitului coexistă cu maşina, cu potera, cu călăreţii, cu boierul, cu deputatul şi partidele politice, cu secvenţele de desene animate (da, chiar aşa - Jerry l-a părăsit pe Tom pentru Păcală) şi mai ales cu numeroasele referiri la România de azi nu e ingurgitabil. Intriga e greu de decelat, de parcă personajele ar fi duse dintr-o parte într-alta de mişcări aleatorii, păstrând o falsă "bucurie de a trăi", ceva între zâmbetele tîmp-fericite ale solistelor de muzică populară de la TV şi energia inepuizabilă a amatorilor de pe scenele de teatru medieval. Totul e fals în acest film care îşi jigneşte publicul de la început şi până la sfârşit, cu atât mai mult cu cât e şi foarte lung.
Păcală cel nou pune, vezi Doamne, sub lupă, prostia modernă. Prilej pentru film de a emite numeroase panseuri ironice: "De ce la noi când era foarte rău era bine, şi acum, când e foarte bine, e rău?", "Acum aici totul se poate, numai mintea să-ţi meargă", "...departe de lumea dezlănţuită a vrajbei noastre", "La noi bogaţii sunt şi mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci". Spectrul politic e acoperit în film de două partide, ale căror semne electorale sunt câinii cu covrigi în coadă şi, respectiv, cioara de pe gard. Geo Saizescu are el însuşi o apariţie în chip de deputat. Numeroase replici nu au atât o încărcătură politică, cât una sexuală, penibilă. "Femeia are nouă găuri", "Omului sărac nici boii nu-i trag, îi cade pâinea-n căcat şi i se scoală ce nu trebuie în biserică", "Nu mi-ai adus o franţuzoaică, s-o mângâi şi să-i dau drumul păsăricii". Cum Păcală e un personaj vivace, apariţiile feminine care îl tentează au un umăr dezvelit sau un capăt de fustă prinsă de brâu ca să se dezvelească piciorul. Probabil vulgaritatea e reflexul bucuriei de a trăi a românului. Cert e că dialogul caută expres replicile cu două sensuri, atunci când nu acumulează glume ieftine, de genul "Asta să i-o spui lui Mutu, pe unde-o fi el".
Imaginea lui Mihai Mălaimare Jr. e corectă, dar sunetul lui Mihai Bogos are în debutul filmului scăpări; uneori personajele nu se aud. Actorii joacă gros, străduindu-se să depăşească ridicolul replicilor. Singură,
Magda Catone realizează singurul moment realmente comic al acestei comedii la care, în rest, îţi vine să plângi. Filmul a fost produs de Nerv Film şi Mindshare, dar a primit şi finanţare de la CNC. Ca să cităm şi noi din "clasici", "Aici sunt banii dumneavoastră". Geo Saizescu ne oferă către final şi o profesiune de credinţă (recent, şi
Dan Piţa ni se adresa aproape direct în
Femeia visurilor). El spune prin gura criticului de film
Călin Căliman - aici pe post de actor: "Cui nu-i plac poveştile ăluia nu-i place viaţa şi cui nu-i place viaţa îl bag în mă-sa". Citiţi manifestul regizorului dincolo de greşeala gramaticală.
