„Războiul domniţelor” − Pro sau contra?

     Nu, nu e parodie. Şi acesta e lucrul cel mai trist, că filmul cumulează o sumedenie de poncife ale genului — denunţate cu fină ironie în cronică — asimilindu-le cu totală seriozitate. Că autorii, din ignoranţă sau din condamnabilă comoditate, au preferat unei parodii (cum şăgalnic califică pelicula Mircea lorgulescu) ori unui film istoric de introspecţie, o naivă însăilare de clişee dramaturgice şi imagistice. Războiul domniţelor a devenit astfel, din păcate, nu un argument pentru genul pe care pretinde a-I reprezenta, ci un foarte discutabil reprezentant al artei filmului, indiferent de gen. Discuţia despre filmul istoric românesc rămâne deschisă... (Sergiu Selian)
 

     Ar fi poate de preferat să ne reprimăm pornirea spre ironie, deşi recunosc că, involuntar, filmul te împinge spre o asemenea pantă prin defectele lui de construcţie şi de realizare. Este cert că în acest Război al domniţelor nu a rămas mai nimic din sensurile şi tonalităţile legendei care pare să-l fi inspirat. Efortul de a da o turnură nouă, spectaculoasă şi de divertisment, întâmplării istorice, deşi nu-I văd reprobabil în sine, n-a cunoscut dezvoltarea scenaristică şi regizorală scontată, oprindu-se pe un plan intermediar, unde erorile de gust şi de gen au devenit inevitabile. Cu totul nefericită, în acest sens, întreaga desfăşurare fals-psihologizantă şi parodic-elegiacă, cu şirul de morţi şi înmormântări care copleşeşte o bună parte din film şi-I şi încheie. (Valerian Sava)