Asistăm la naşterea unui serial autohton. Apărut la doi ani după
Haiducii,
Răpirea fecioarelor va fi urmat, foarte curând, de
Răzbunarea haiducilor, dar se pare că
Dinu Cocea şi echipa de scenarişti
Eugen Barbu - Mihai Opriş, nu se vor opri aici.
Un serial îşi are avantajele şi dezavantajele sale. Printre primele se află, impunerea unuia sau a mai multor personaje caracteristice, capacitatea de a aborda şi adânci pe rând diversele aspecte ale substanţei comune tuturor peliculelor componente. Nu trebuie să ignorăm existenţa permanentă a posibilităţii ca viitoarea verigă a lanţului să refacă terenul eventual pierdut în cea prezentă. În aşteptarea, de către spectator, a următoarelor „bucăţi” e inclusă totdeauna, şi această speranţă, veritabilă poliţă în alb acordată autorilor. Dintre dezavantaje, primejdioasă îndeosebi este repetiţia, reluarea continuă a datelor iniţiale; în asemenea cazuri, oricât de inspirată ar fi continua metamorfoză, rezultatul e minor. Un exemplu dintre cele mai recente îl oferă
Surcouf... Dar nu e cazul, cel puţin până acum, al serialului nostru haiducesc.
Tulburătoare, contorsionata epocă a degringoladei fanariotismului oferă, practic, nenumărate posibilităţi de exploatare. Tratarea ei prin prisma fenomenului haiducesc, atât de specific naţional, a făcut să se vorbească, încă de la apariţia primului film al lui Cocea, de virtualităţile unui stil cinematografic adecvat.
Răpirea fecioarelor este însă mai mult un film de epocă, o încercare de frescă istorică, decât un film de aventuri haiduceşti. De fapt, această a doua peliculă a serialului se compune din trei părţi distincte, fiecare avându-şi o independenţă proprie: un tablou al moravurilor şi obiceiurilor, cu accentul pe colorit şi pitoresc, o neguroasă intrigă de curte, dominată de patima aurului şi dorinţa măririi şi, în sfârşit, înfruntarea dintre haiduci şi împilatori, recte dintre Amza şi Pazvanoglu. Toate au însă un substrat unitar: violenţa, ca marcă specifică a acelor vremuri frământate! Dar nu violenţa−ingredient, menită să atragă şi să excite, ci violenţa ca subliniere amară a cumplitului unei epoci, ca esenţă a relaţiilor umane. Această divizare a
Răpirii fecioarelor menită poate să umple un gol lăsat de
Haiducii — circumscrierea cadrului în care îşi desfăşoară acţiunea păunaşii codrilor este relevantă nu numai în planul dramaturgic, ci şi în cel al expresiei cinematografice. În palatul domnesc drumul imaginii e frânt, întortochiat, aparatul se ascunde parcă, se trage după colţ, pătrunde ferit în tainele domniţei Haricleea sau surprinde groaza lui Hangerli, obsedat de apropiata sosire a capugiului fatal. Haiducii în acţiune sau intrarea turcilor în ţară la pradă şi jaf sunt urmărite alert, operatorul pare să fi fost el însuşi, un participant al cavalcadelor năpraznice sau erou al ciocnirilor sângeroase. În schimb însă peste raiaua turcească, prăfuită şi cu pereţi lăptoşi, cu geamia din al cărei turn hogea îşi cheamă, tânguindu-se, credincioşii la rugăciune, sau nunta românească, prilej de expunere a costumelor şi de înfăţişare a dansurilor naţionale, aparatul planează lent, înregistrând conştiincios, cu grijă, detaliul, ca într-un documentar. Se remarcă, totodată, folosirea diferenţiată a culorii, în funcţie de locul unde se petrece acţiunea, de la albul strălucitor al satului, la roşul crud şi voluptuos totodată al palatului lui Pazvanoglu sau la coloritul mohorât, presimţitor al interioarelor din reşedinţa domnească a lui Hangerli.
Astfel conceput,
Răpirea fecioarelor nu mai are ca
Haiducii o intrigă lineară, dedusă dintr-un cadru prin sine însuşi conflictual, ci acumularea de fapte devine factorul organizator al substanţei filmului. Trepidaţia şi suspensul ascendent sunt înlocuite cu descrierea şi dacă, în prima serie, finalul coincidea obligatoriu cu pedepsirea trădătorului, acum se pot adăuga la nesfârşit noi episoade. Imixtiunea haiducilor în treburile domniei, menită să dea unitate unui film−mozaic pare forţată, fiind, de altfel, destul, de palid înfăţişată. Ceea, ce susţine
Răpirea fecioarelor este tocmai caracterul de tablou de epocă, încercarea de a contura o atmosferă specifică; acţiunea dinamică a fost înlocuită cu pictura minuţioasă. Nu vom avea de aceea, nici psihologii în evoluţie, nici decisive înfruntări de caractere, firul epic e fără debut şi culminaţie; interesul filmului stă exclusiv în puterea de evocare.
Răpirea fecioarelor începe frumos, pregenericul anunţă climatul de teroare al filmului; de la năvala turcilor şi pedeapsa ardeiată aplicată de către haiduci se trece la descrierea mediului fanariot, apoi e înfăţişat cel ţărănesc. Apar astfel pe ecran o adunare a boierilor contrapunctată de uneltirile Haricleei (excelentă
Olga Tudorache într-un rol ce aminteşte de Shakespeare), pregătirile de nuntă ale unui sat, cărora li se opune metodic aluzia la nestatornicia soartei haiducilor. Situaţiilor calme, descriptive, conţinând însă germenii unor viitoare explozii, le urmează cele de acţiune; astfel, răpirea fecioarelor declanşează aventura haiducilor în subteranele cetăţii turceşti. Intervine din nou o pauză relaxantă, consacrată însă practicilor de harem. Încât finalul nu pare decât un punct pus temporar într-o naraţiune cinematografică ce ar fi putut continua încă.
Nu lipsesc momentele de umor gros, de la peripeţiile fătăIăului Hrisanti, arătare bizară şi ilariantă şi până la cheful cu pantahuze al boierului Belivacă, surprins de soţia dumisale în flagrant delict de învolburare amoroasă extraconjugală. SpectacuIosul e tras din scene tari, cu grozăvii uneori gratuite (răstignirea), cu sadisme (biciuirea tinerei fete în harem), sau cu picanterii (bătaia finală se desfăşoară pe un fundal cu cadâne, amintind de fetele în costum de baie ale lui Mack Sennett).
Desigur, filmul place pentru că autorii au ştiut să păstreze o dreaptă măsură între tentaţiile unei pelicule exclusiv comerciale şi rigorile uneia de gen.
Interpreţii celor mai multe dintre personaje au reuşit să compună figuri reprezentative pentru epocă. În mod deosebit se remarcă
Marga Barbu, care a avut în ultimii ani o evoluţie ascendentă.
Emanoil Petruţ are o serie de însuşiri care îl recomandau pentru rol. El e convingător deşi partitura personajului său e redusă.
În contextul cinematografiei noastre,
Răpirea fecioarelor este, desigur, o apariţie înviorătoare. Chiar dacă de această dată Dinu Cocea este mai puţin preocupat de istorii şi peripeţii haiduceşti, deplasând vizibil interesul spre o imagine globală a epocii, surprinsă în situaţii reprezentative, virtualităţile unui asemenea gen sunt evidente. lar Dinu Cocea este unul dintre puţinii noştri regizori consecvenţi cu ei înşişi. Pasionat scormonitor în arhive, cu apetit pentru culoare şi aventură, el este posesorul unui mod personal de tratare cinematografică lesne de recunoscut.
