​„Rămășagul” – cronică de film

     Esențială la Gopo nu e povestea, ci starea de poveste, continua disponibilitate întru invenție și schimbare. Nu intriga, ci meandrele ei (uneori de sine stătătoare) im­pulsionează demersul scenaristico-regizoral. Năstrușnice idei nu au răgazul să-și desfă­șoare premisa până la capăt, pentru că asupra-le, în avalanșa, vin altele, iar regizorul, precum copiii, se lasă sedus, purtat de valul lor. Instalat pe un covor fermecat (cu turbo­reactoare, desigur, „modernizarea” fiind, alături de parodie, una din „armele” regizorului) Gopo plutește deasupra poveștilor, alegând din fiecare ce-i place, oprindu-se unde și cât vrea, la câte un personaj, la câte o vorbă, la câte un obiect, investindu-le cu noi înfățișări și înțelesuri, înseriindu-le liniștit în propria-i tolbă cu povești. Pentru că Gopo, copil mare, aflat în posesia unei jucării miraculoase numită cinematograf (jucărie căreia nu încetează să-i demonteze și să-i experimenteze în fel și chip resorturile) a izbutit să-și creeze o lume a sa, nu doar în desenul animat (lumea omulețului cu floarea are o „lungă istorie”) dar și într-un teritoriu pe care el l-a defrișat și unde se găsește deocamdată Robinson atotstăpânitor: lungmetrajul cu actori și desen animat (mai nou, musical). Temperamental, Gopo este tot ce poate fi mai opus unui băs­muitor, în sensul natural al cuvântului. El nu poate asculta — citi — povesti nici o știută istorie în tihnă, molcom, ca la gura sobei. De la primele fraze, el începe a-și figura propria poveste. Faust XX, De-aș fi Harap Alb, Poves­tea dragostei, Maria Mirabela, Rămășagul... anevoie se mai poate desluși în vreunul din aceste filme firul poveștii inspiratoare; mai curând impulsul generator. Mai mult sau mai puțin în majoritatea filmelor citate. Gopo ne ispitea să căutam mereu un „dincolo” al narațiuni, ne dădea cheia unei incitante opera­țiuni de descifrare în propria-i ipoteză de lectură. Rămășagul nu se supune însă acelu­iași canon. Nu trebuie căutat aici fantasticul de anticipație precum în Povestea dragostei (desprinsă din „Povestea porcului”) și nici nu e cazul să căutăm corespondențe într-o sa­vantă simbolistică (precum apa, focul... din Maria Mirabela, izvodită din „Fata babei și a moșneagului”). În Rămășagul regizorul re­nunță a mai descifra pe cont propriu povesti­rile lui Creangă, preluând de această data „Punguța cu doi bani” doar ca pretext și re­găsind ludicul în stare pură. „Ce-ar fi dacă?”... aceasta-i întrebarea ce declanșează jocul propus, o întrebare inocentă, de felul celor cu care Gianni Rodari îi învață pe copii și pe oamenii mari deopotrivă, „gramatica fanteziei”.
     Așadar: „a fost odată un moș și o babă... baba avea o găină și moșul avea un cocoș...” Ce-ar fi dacă baba ar avea o găină adevărată, iar moșul un cocoș de tablă, din cei care se pun pe acoperiș pentru a vedea dincotro bate vântul? Și ce-ar fi dacă din iubirea lor ar răsări un cocoș straniu, jumătate-tablă, jumăta­te-ou și cu pene pe deasupra? Și ce-ar fi dacă el n-ar găsi o punguță cu doi bani, ci ar pleca dinadins în căutarea ei, știind că pentru moș ea reprezintă o chestiune de onoare, un rămășag cu zâna cea bună? Uite așa, tot cău­tând răspunsuri la aceste întrebări, povestea își croiește albia ei (cotită, cât cuprinde) ne­maiavând legătură cu Creangă decât în me­moria noastră culturală, unde asociem nu­mele scriitorului cu orice punguță cu doi bani sau cu orice cucoș fermecat. O legătură ar mai fi: baba (Draga Olteanu-Matei) și mo­șul (Ion Lucian), compoziții suculente și savuroase, ce păstrează ceva din aerul povesti­torului moldovean. Dar ce caută aici Zâna? Și încă o zână care cântă (Angela Similea cu evi­dente disponibilități de film muzical) care își are un sălaș al ei, într-o ruină (fost castel?) printre retorte și tomuri vechi, unde coabi­tează casnic cu zmeul (cine altul decât zmeul zmeilor? Florin Piersic într-o apariție cu aplauze la scenă deschisă). Și Zâna, și Zmeul, și Făt-Frumos (Costel Fugașin) cel zdrelit în încăierări pentru a o recupera pe Ileana Co­sânzeana (mereu răpită și ascunsă în dulapul Zmeului), toți aceștia plus mulți alții... tomna­tecul mire Bobilică (ghidușul regizor, inter­pret) muzicantul îndrăgostit (Radu Gheorghe, cu haz melancolic, un actor ce încă așteaptă în anticamera Marelui Rol), circarul (Jorj Voicu, un har comic de înaltă clasă) și fata lui (Anca Mihăescu, candoarea întruchipată) și cei doi tâlhari „fioroși dar păguboși” (Iurie Darie și Vasile Hariton, un cuplu irezistibilă, fiecare din actori reușind să-și individualizeze pitoresc personajul) — toți aceștia nu vin, fi­rește, din lumea lui Creangă. „Poveștile au lumea lor” cânta în pregeneric Zina cea buna, in ritm de dans modern, aruncând scântei din bagheta magică și înlănțuind într-un montaj atractiv cadre (gaguri) din mai vechi filme ale lui Gopo, introducându-ne astfel într-un miri­fic spațiu cu aer de orășel medieval: ulicioare întortocheate, o piațetă cu nelipsita fântână, hanul „La șapte cocoși”, un iarmaroc în plină fierbere cu „lume, lume”, adunată să vadă „un număr senzațional cum n-a văzut nici Pa­risul, dar nici Focșaniul”. Lumea poveștilor ii apare lui Gopo aidoma lumii de bâlci, un bâlci somptuos și evident pestriț, unde alături de cavaleri medievali poți întâlni gură-cască cu cravată și costum de secol XX, jupânițe, sal­timbanci, pocitanii, jongleri, negustori, ban­diți, muzicanți... (sugestia poate fi a unei „culturi populare a râsului”, a unei „culturi de tip carnavalesc” cum o numea Bahtin). O lume în care granița dintre bine și rău se poate trece fluierând, sărind într-un picior, unde tot prostul e deștept (și invers), unde deci totul e posibil. Unde oul sau caracatița cântă și dansează (în excelente numere de animație), unde muzicantul poate să dialo­gheze în duet cu vocea lăuntrică (filmările combinate, întreaga prestidigitație a imaginii merită o mențiune aparte) unde zâna apare și dispare ca-n vis, unde toți și toate se mișcă (chiar și ochii, uneori numai ei) în ritmul mu­zicii.
     „Și?... După aceea ce s-a mai întâmplat?" Sau: „în timpul acesta Zâna ce făcea?” Sunt parcă întrebări din afara cadrului cărora Gopo le răspunde în felul lui, lăsându-se în voia unei povestiri structurată mai curând pe secvențe, pe gaguri de imagine sau de dialog îmbinate caleidoscopic, așa încât la termina­rea filmului e foarte greu să recompui firul epic, sau să afli răspuns unor alte legitime în­trebări (de ce a înghițit cocoșul toată apa din fântâni și chiar din mare, dacă nu avea de stins apoi, nici un foc cu ea?). În canavaua aceasta, voit aleatorie, e greu de spus cine sunt personajele principale ale filmului. Noi credem totuși că le-am depistat: imaginea (Alecu Popescu), muzica (Marius Țeicu, ver­surile Eugen Rotaru), decorul (Mihai Beciu), costumele (Nelly Merola), fiecare cu rol hotă­râtor în această nouă fantezie muzicală, pur­tând în fiecare cadru „marca Gopo”. „Inimagi­nabil...” e unul din șlagărele Rămășagului. Perfect imaginabil, credem noi, mai ales cu echipa amintită de colaboratori. Cât profesionalism, câtă fantezie? Aici desigur ar începe o altă discuție. „Dacă am avea o Fantastică — spunea un mare poet — așa cum avem o Lo­gică, ar însemna că s-a descoperit arta descoperirii”.