Cele câteva filme revăzute cu o vreme în urmă în cadrul Retrospectivei găzduite de cinematograful „Studio” au beneficiat de aprecierile cineastului asupra propriei deveniri, direct în conferinţe de presă. O experienţă interesantă cu atât mai mult cu cât există şi contradicţii între afirmaţii şi realităţile artistice. De exemplu negarea vehementă a filmului de autor contravine constatărilor trecerii în revistă a peliculelor care continuă să intereseze tocmai datorită amprentei personale a autorului. Dar privirea globală îl descoperă pe
Radu Gabrea într-o permanentă polemică, nu doar cu el însuşi.
Cu
Prea mic pentru un război atât de mare (1969) demara în trena unui succes de excepţie, — tarkovskianul
Copilăria lui Ivan, — căruia îi dă o replică pe măsură. Un discurs cinematografic care îi impune vocea auctorială într-o formulă fantast elegiacă ce sublimează tragicul şi parodiază realitatea în numele supravieţuirii psihice. Această primă peliculă şi-a păstrat intacte virtuţile de sensibilizare a publicului prin optica ataşantă a personajului central, copilul de trupă confruntat cu atrocităţile frontului. Filmul realiza cu anticipaţie triplul deziderat actual al cineastului: „Admirând şi asimilând eficacitatea sistemului american de producţie am ajuns la concluzia că ceea ce contează se rezumă la trei cuvinte: poveste — emoţie — identificare!”
Recentul
Rosenemil (1994) este însă o impersonală „tragică iubire”, rezultat dintr-un ambiţios pariu (câştigat parţial şi datorită scenografiei şi imaginii excelente) al reconstituirii fascinantei „belle epoque” prin intermediul melodramei, gen de largă audienţă. De astă dată regizorul pare a se fi autocenzurat, aceasta probabil în urma contactului cu vasta filmografie a lui Rainer Werner Fassbinder, teoretician al „melodramei distanţării” şi unul dintre corifeii noului cinematograf german căruia i-a consacrat un film biografic. Efortul cineastului român de a se adapta şi integra în universul cinematografic al spiritualităţii germane (vezi şi doctoratul susţinut cu studiul „Werner Herzog şi mistica renană”) avea să fie încununat tocmai de acest
Un bărbat ca E.V.A. (1985), o peliculă care a făcut mare vâlvă în Europa şi în Statele Unite, fiind realizată imediat după dispariţia lui Fassbinder a cărui personalitate, proteică şi distructivă, şi-a propus să o evoce (şi invoce!) într-un incitant „film în film”, provocator şi de o teatralitate cinematografică deliberată. Travestiul (asumat cu virtuozitate de Eva Mattes) rezolvă în mod ironic bivalenţa sexuală a protagonistului, sugerând totodată şi damnarea creatorului, sfâşiat între neîmplinirile propriei existenţe şi cele ale operei, autopersiflate prin chiar intermediul muzicii verdiene ecranizate.
Motivul „Damei cu camelii” avea să fie reluat ca o variaţiune de plan doi şi în
Rosenemil, aşa cum şi alte motive (nebunia) sau personaje (mireasa) circulă înglobate fiecărei viziuni în parte, configurând tema predilectă a cineastului: outsiderul.
Prima tentativă de emancipare occidentală, Radu Gabrea a încercat-o sub semnul lui Caragiale în registru tragic. Extrapolând puternica dramă psihologică din „O făclie de Paşte” la un fenomen social — pogromurile începutului de secol XX — regizorul optează pentru o expunere calofilă, contrazisă însă de rezolvarea naturalistă din momentul culminant. Acest
Nu te teme, Jacob (1981) reafirmă însă indirect obsesia dezrădăcinării, prefigurată de filmul care îi determinase hotărârea de a emigra:
Dincolo de nisipuri (1974). Vina tragică a solitarului tânăr consta în inadaptarea şi neangajarea în cursul istoriei. Sensul secund al naraţiunii contracarează energic comentariul politic impus la vremea respectivă, vorbind despre victimizare în condiţiile unei catastrofale răsturnări de valori.
Astăzi, atât proiectele în lucru, cât şi cele în studiu, îl arată pe Radu Gabrea — declarat sau nu — consecvent tuşei personale.
