„Râdeți ca-n viață” – cronică de film

     Proaspătul film de autor al lui Andrei Blaier debutează ca o comedie (comedie li­ric-satirică în genul unor episoade din creația sa anterioară) și sfârșește în plină dramă. Per­sonajele din bogata sa galerie anunțau și o veritabilă vână satirică: cuplul Draga Oltea­nu-Matei și Gheorghe Dinică din Ilustrate cu flori de câmp, contabilul-farseur din Trepte spre cer, fabricantul de iluzii mistice din Întu­nericul alb ori ghinionistul scamator din pse­udo-comedia Râdeți ca-n viață. „Pseudo” pentru că povestirea celor trei tineri glumeți, veniți pe șantier să dea o lecție de viață unui matur ce se făcuse vinovat de o gravă lipsa de răspundere sentimentală față de unul (una) dintre ei, e virată din când în când spre melodramă. În final, chiar spre un deznodământ tragic. Iar personajul pedepsit de viața — (citește de scenariu) — nu este însă cel care iubește și lasă, ci tânărul — și încă cel mai simpatic din trioul vesel — ceea ce cam îngheață râsul pe buze și topește lacrima pe obraz. Sigur că tot ca-n viață, râsul-plânsul se poate instala cu succes și în artă. Uneori chiar și pe parcursul acestui film copleșit de bunele sale intenții (prea multe și prea bune pot anula efectul) — dubla coardă atinge emoția. Rar și poate că, exact acolo unde autorul nu vizează cu orice preț efectul. Pre­țul fiind câteodată melodrama ce supralici­tează compasiunea, împovărând biografiile, înmulțind ghinioanele. Cei trei prieteni (fata iubită de ambii băieți e încă în convalescență sentimentale după dezamăgirea de odinioară) nu sunt tineri întâlniți la tot pasul, ci niște foști delincvenți trimiși pe șantier spre recuperare morală — ni se dă a înțelege prin câteva re­plici de genul: „Indiferent ce au făcut înainte, acum sunt ai noștri, trebuie să avem grijă de ei” hotărăște un bonom meșter (Ilarion Cio­banu cine altul?) Vendeta sentimentală recuperarea morala nu sunt cam multe? Junii ar avea deci la activ niște întâmplări triste care le-au lăsat — în afara jargonului bășcălios și a unei fronde țanțoșe — și o sănătoasă tendința de a se despărți de trecut râzând. De a face haz de necaz și a-și găsi bucuria în fiecare nou răsărit de soare. E ceea ce dă filmului lui Blaier un aer de prospețime, sinceritate, un optimism autentic și nu confecțio­nat. Sunt câteva asemenea situații atașante și aș numi: autostopul și manevra puștească cu fanionul, gluma la adresa maestrului Honorini cu demontarea trucurilor și — mai ales — nunta pe pasarelă, schimbul de inele la mare înălțime, moment original, de tandra emoție. În atare secvențe, regizorul își găsește ceva din dialogul său viu, direct, din înțelegerea față de tânăra generație, cu noul ei romantism manifestat atât de original, uneori paradoxal. „Diminețile unor băieți nu prea cuminți" ne-ar anunța începutul pentru ca, finalmente, băieții să se dovedească de treabă, în ciuda aerului teribilist și a farselor câteodată stu­pide de care unii fac haz, alții doar caz, unii le întind o mâna amicală, — amestec incon­gruent de bune și rele, din care e greu să discerni ce predomină. Cam ăsta-i și filmul. Asemenea personajelor. Între cele două ex­treme, spectatorul ezită. Am auzit la ieșirea din sală cuvinte și bune și rele de la tineri ce se amuzaseră la unele situații dar se și plicti­siseră la altele — comune, mult prea comune clișeele inginerului devotat construcției până la sacrificiul de sine sau, la fel de frecvent, cel al nevestei neînțelegătoare, care îl părăsește la greu, de nici nu știi ce-I doare mai tare: singurătatea ori verdictul bolii im­placabile. El e și omul care le întinde mâna — e drept cam întunecat — zurlubaticilor. „Dumneavoastră ați râs vreodată?” „Am cam uitat”, recunoaște ursuzul, care cândva — spun cei mai vechi — fusese și el senin și tandru, doar că boala... Și acum vin băieții ăștia ce nu-i știu secretul cunoscut de între­gul șantier și toarnă și ei gaz peste focul mocnit cum numai un actor ca Gheorghe Di­nică știe mocni în el toate focurile personajelor.
     Mai există pe șantierul-școală al filmului lui Blaier (unde este colectivul acela într-adevăr ionic, stimulator din vechile filme de „șantier” ale lui Andrei Blaier?) și un medic care tre­buie el să învețe ce însemna ecarisajul moral Ion Casanova sub papuc, prins în offsaid cu întârziere); există și un scamator de trucuri răsuflate interpretat cu haz de Jean Lorin Florescu („Cam trișezi, maestre!” „Mănânc și eu o pâine!, e din ce în ce mai greu, s-au cam prins frații, nu-i mai poți duce!”) „Maestru” pe care isteții îl vor face de râs în public, dezvă­luindu-i măștile în timpul spectacolului. Alu­zie la celălalt iluzionist (jucat de Alexandru Repan) seducătorul dezavuat și el tot printr-o glumă. „Ridendo castigat mores”, n-ar fi par­tea cea mai lipsită de interes a spectacolului cinematografic, dacă n-ar fi atât de îngroșată încât își torpilează singură efectul psihologic, vârând totul spre estrada. Filmate cu obiectiv deformat, chipurile acestor trișori devin prea caricaturale, ca să mai suscite umorul.
     Un „personaj” realmente subtil și eficace a emoție: partitura regretatului compozitor Radu Șerban, completând crochiuri de por­trete (inginerul bolnav, sau cei trei prieteni) cu volumul psihologic de care i-a cam privat scenariul. În rolurile îngerilor triști sub scoarța veselă, trei tineri actori în curs de afirmare: Oana Pellea are de făcut față unui rol ceva mai dificil ca al partenerilor săi și n-am putea spune că nu-I biruie cu aplomb, supralicitând câteodată. Un chip mobil dar in­suficient pus în valoare de prim planuri, Ste­lian Nistor, pe care îl remarcasem la debutul sau în Prea cald pentru luna mai; mai necon­cludent ca prezență și interpretare, Bogdan Gheorghiu.
     Dacă plăcut, corect, pe alocuri dinamic, atrăgător, reprezintă adjective ce pot da sa­tisfacție unui experimentat autor de imagine, atunci Dumitru Costache-Fony se poate declara mulțumit.