Interpreții nu au avut a se confrunta cu niște personaje tradiționale, ei au fost constrânși să figureze idei — concepții — fenomene. O fac într-o manieră extraordinară, de maximă filmicitate și majoră simplitate. Angrenați într-o aventură dantescă, eroii legați printr-o simbolică relație de rudenie coexista într-un regim de constrângere, obediență și vinovăție complice, inversând periodic rolurile de victimă și călău. Totul într-o dinamică a cercului vicios ce implică deopotrivă mărirea și decăderea, asumarea și renegarea, adevărul și minciuna.
Planul general grandios edificat respiră prin intermediul prim planului laborios orchestrat. O distribuție vastă este armonizată de strategia captării privirilor nuanțat tensionate.
Copleșitoarea personalitate malefică, versatilă, ubicuă (Ștefan lordache), erijându-se în moralist asanator și debitând principii relative, ajunge să-și „distileze” privirea superioară în voce dictatorială, convertind prezența autoritară în absență pseudo−divinatorie.
La antipod, la baza piramidei sociale figurate alegoric, umilința întru demnitatea (Irina Petrescu) trudește când la spălătorie−tăbăcărie, când la biblioteca−refectoriu arhivistic cu inima împietrită, cu obrazul brăzdat de suferință, cu privirea întunecată de amară resemnare, scandând premonitoriu o gravă imprecație,
Blestemul Mamei se îngână cu spovedania Fiului (Valentin Popescu), care, conștient de propria condiție de unealtă a crimei într-un univers al manipulării și imaculării, se supune Destinului arbitrar, parcurgând până la capăt eterna experiență hamletiană a asumării lașității.
În contratimp cu hărțuirea prin investire și discreditare, acționează și eleganta ispitire ce se dovedește discretă instigare, perversă provocare (Lamia Beligan). Amorul profesionist, disimulându-se și în amiciție, glisează cu nonșalanță de la frivolitate la austeritate, de Ia senzualitate la frigiditate (Irina Movilă). Așa cum fronda juvenilă (Ileana Popescu) operează rapid saltul de la intransigență la compromis, de la intoleranță la delațiune.
Dacă noblețea (Simona Bondoc) e programată să eșueze în penibil, iar distincția să alunece în ridicol, voluptatea perorării (Alfred Demetriu) pune de acord esența cu aparența. Revolta cunoaște, în schimb, atât riscurile demagogiei protestatare, cât și martirajul îngenuncherii dizidenței (Marius Stănescu).
Între autenticii handicapați ― rebuturi ale naturii umane ― și victimele politicii concentraționare perpetuate Ia infinit nu mai există nici o graniță. Speranța trebuie să vină însă tot de la o privire. De la privirea conștientă a spectatorului, privire ce se intersectează cu privirea personajelor propulsate în prim plan pentru a spori verosimilitatea demonstrației metaforice. Trio-ul chelneriIor (Valeriu Delacheza, Constantin Cotimanis, Adrian Rățoi) ― lachei servili și, simultan, delatori zeloși ― figurează terifiantul joc al obscurelor interese. Mignona prezență androgină (Clara Popescu) capătă fulgurant nimb tragic odată cu înglobarea în lapidar−enunțatul masacru al inocenților. Străfulgerării de „vigilență în exces” (George Custură) i se asociază un obsesiv surâs evaziv, ambiguu (Cornelia Pavlovici).
În era monitoarelor orwelliene, își păstrează valabilitatea, dar se încarcă de reverberațiile duplicității morale impuse tocmai de această reflectare multiplu mediată, aserțiunea lui Michelagelo: „ochii, oglinda sufletului”...
