Cartea de film
Mă gândeam, parcurgând cartea lui
Paul Călinescu (apărută anul acesta la Editura Sport Turism) că, iată, există oameni (în cazul de faţă cineaşti) la memoria cărora apelăm rar sau deloc. Paul Călinescu este un pionier al cinematografiei noastre, este unul din acei oameni care au pus umărul la naşterea acestei cinematografii. Are acum, la vârsta amintirilor, ce să povestească. Pentru generaţia tânără de astăzi, multe din istorisirile sale pot părea de necrezut. Şi, totuşi, aşa a fost...
Ceea ce frapează în cazul acestor amintiri mai mult sau mai puţin „răzleţe” — în nici un caz „memorii” doctorale, uscate, academizante, fiindcă autorul lor conservă o reconfortantă tinereţe spirituală — este, pe de o parte, valoarea lor informativă, documentară (mulţi cititori vor fi având adevărate surprize din acest punct de vedere, descoperind că prea des discută despre începuturi fără a şti exact cum au fost acele patetice şi dramatice începuturi şi tot atât de frecvent invocă „pete albe”, acolo unde zona, fără a avea o culoare roz, avea, totuşi, o culoare), iar pe de altă parte, chipul în care un cineast ce nu a dorit, s-ar părea, nici o clipa să vorbească decât despre cinema, sfârşeşte prin a-şi face un autoportret din cele mai expresive şi interesante.
Asupra amintirilor sau memoriilor planează întotdeauna, în principiu, o suspiciune. Cartea lui Paul Călinescu stă, asemenea pietrelor din râu, în contra cursului acestor eventuale suspiciuni. Sunt adunate în aceste file amintirile cinstite, obiectiv transcrise (rareori găsim câte un accent subiectiv) ale unui cineast ce are aproape vârsta cinematografului! Rareori mi s-a întâmplat să citesc o carte atât de tulburătoare ca informaţie şi atât de ataşanta în simplitatea, în directeţea ei. Împrejurări grotesc-comice sau de-a dreptul dramatice sunt relatate cu o seninătate de invidiat şi care nu fac altceva decât să dovedească faptul că, într-adevăr, anii (destui ani) au trecut, iar respectivele circumstanţe s-au tasat...
Cartea lui Paul Călinescu trebuie citită ca o mărturie, fie ea şi tardivă. O mărturie necesară despre începuturi — cum spuneam — dar şi despre ceea ce a urmat acestor începuturi. Regizorul care a deschis pârtii în cinematografia românească cu documentarele sale (ce epopee!) şi-a încheiat cariera în „ob-edantul deceniu” (la care se referă şi ampla, subtila postfaţă a cărţii, semnată de Ecaterina Oproiu). A lucrat în acest deceniu
Desfășurarea,
Pe răspunderea mea,
Porto Franco,
Titanic Vals. Curios lucru,
Răsună valea din 1949 nu se încadrează în deceniu...
Regizorul a trecut prin multe, poate prin nepermis de multe împrejurări artistice şi de viaţă. Că şi-a păstrat simţul umorului, dar, mai ales, al demnităţii este o evidenţă. Acum, la ora aceasta, Paul Călinescu deapănă amintiri care sunt ale dânsului, în primul rând, însă au şansa de a deveni şi ale noastre, cei care nu prea avem norocul de a vedea
Țara Moților, dar — din când în când — mai putem vedea
Desfășurarea sau
Titanic vals...
Judecându-l după această carte, Paul Călinescu mi se pare un realist (din fericire) incorigibil. Şi ca om, şi ca realizator. Stilul (stilul de a-ţi aminti) e cumpătat, fără patimă, corect (din punct de vedere formal) ca într-o bună compunere, însă atingând mereu afectul cititorului. O carte ca o fotogramă, nici alb-negru, nici color, ci „virată” în sepia. Cred că ideea este bună.
