„Proba de microfon” – cronică de film (2)

     După atâtea încercări, după atâtea tatonări, după atâtea reuşite parţiale şi nereuşite integrale în filmul de actua­litate, gen parcă blestemat să nu-şi găsească locul în­treg şi sensul exact, după ce am bâjbâit îndelung, pe lângă, pe sub, peste viaţa cea de toate zilele, care, în principiu, ar trebui să fie mama şi tatăl oricărui film de actualitate, iată-ne — în sfârşit! — în mijlocul unui film de actualitate, plasat — în sfârşit! — in mijlocul vieţii. Evident, n-am nimerit aici din greşeală, nici pe ne­pusă masă. Există precedent, există precedente, exista câteva floricele din care, chiar dacă n-am putut încropi pe loc o pri­măvară, am încropit, se vede, cu timpul, un climat prielnic adevăratului film de ac­tualitate: Filip cel bun, Ilustrate cu flori de câmp, Mere roşii, Casa dintre câm­puri — ca să nu mergem mai înapoi... în­suşi autorul Probei de microfon a debu­tat cu un film care mărturisea cu o since­ritate violentă, brutală, interesul, şi el vio­lent, pentru filmul de actualitate gândit din interiorul termenului, nu la suprafaţa lui: Cursa. Cursa a însemnat, în acelaşi timp, promisiunea unui talent de exceptie. Proba de microfon reprezintă punerea acelui talent în deplină stare de funcţio­nare şi cu răspundere deplină. La Cursa, Mircea Daneliuc a lucrat pe scenariul unui confrate. Aici, scenariul îi aparţine şi mare parte din reuşita filmului se datorează acestui amănunt «tehnic». Cursa punea în evidenţă un talent regizoral indiscutabil. Proba de microlon îl plasează pe Mircea Daneliuc în familia regizorilor-autori to­tali, uneori iubiţi, alteori huliţi, întotdeauna necesari într-o artă care suferă de in­certitudinea paternităţii şi fărâmiţarea răspunderilor. De altfel, un film ca Proba de microfon nu se putea naşte decât dintr-un asemenea gest —l-aş numi sportiv, I-aş numi «de performanţă» — de totală implicare, de expunere totală, trup şi suflet. Pentru că un asemenea film viu, tăcut între oameni — oameni participanţi, nu oameni figuranţi, — un film la care în prim-plan se află viaţa, şi în planul doi replica ei artistică numită film, nu putea fi gândit de un om şi realizat de altul, nu putea fi scris de un scenarist care să nu fie şi regizor. Care să nu fie şi actor, aş adăuga, pentru că nu văd actorul în stare să fie, mai bine decât cel care a gândit rolul, acest operator tv cu un ochi în aparatul de fil­mat şi altul pe nota de plată de la tele­foane, acest «jeune loup», dur şi vulnera­bil, căruia Daneliuc, de altfel, nu-i îm­prumută doar zâmbetul colţos şi privirile tăioase, dar şi colţoşenia interioară, forţa şi virulenţa proprii, chiar şi sensibilitatea proprie, ascunsă cu grijă sub o coajă groasă de agresivitate. Dar mai ales, Proba de microfon nu se putea naşte altfel decât dintr-un gest de întreagă răspundere, pen­tru că el nu este un film obişnuit, el nu este un film-poveste decât la suprafaţă. La supra­faţă, da, el fredonează «cântecul de dra­goste şi ură» dintre un băiat la locul lui (adică cu slujbă, cu părinţi şi buletin de Bucureşti) şi o fată nelalocul ei (adică fără slujbă, fără părinţi şi fără buletin de Bucureşti) cu care nu s-ar însura, pen­tru că ce băiat la locul lui e gata să se însoare cu o fată nelalocul ei? La suprafaţă, da, este vorba de un Nelu şi de o Ani (ce probă de măiestrie actoricească trece Tora Vasilescu cu per­sonajul ăsta, purtat cu perfectă înţelegere de la frivolitate şi vulgaritate la tristeţe şi griji, de la zulufi şi breteluţe şi unghii lungi la sacoşe, cearcăne şi «aştept un copil»), o Ani care nu poate ieşi dintr-o îmbrătisare cu «te iubesc», ci cu «am nevoie de bani», pentru că ea atât, timpul unei îmbratişări, poate uita că are un frate care trebuie dezalcolizat, îmbrăcat, însurat... La suprafaţă, da, este dragostea declanşată fără voie de zelul reporteriţei TV, fiara aceea scormonitoare din care Gina Patrichi face un personaj-ghilotină din privirile gheţoase până în ultimul gest, o maşină vie de întrebări care se umanizează brusc într-o criză de demnitate, într-o criză de tandreţe. Pe sub cântecul de dragoste şi ură însă, în adâncul filmului, fierb, clocotesc zeci de filme posibile, zeci de «viaţa mea e un roman», «viaţa mea e un film».
     Filmul fetei dintr-un oraş de provincie cu dominantă feminină, o fată cuminte, nu ca eroina principală, o fată care «nu urcă la el, pentru că se închide la cămin», dar e gata să-I conducă la recrutare şi la nevoie să-I aştepte, cât o fi — excelentă figură de film, Maria Junghetu; filmul unei femei fără bărbat dar cu un copil, dispusă să se mărite cu un alcoolic, numai să se mărite; filmul, chiar, acelui frate alcoolic, blajin şi trist — o revelaţie reîntâlnirea cu Vasile Ichim în acest rol —; filmul unei mame bătrâne care croşetează milieuri în timp ce feciorul dresează delfini pe litoral; filmul unor fete — multe, sute de fete — care trăiesc la cămin, în camere frumoase, lu­minoase, cu crăiţe pe masă şi pictează, şi în general o duc bine, şi o vor duce şi mai bine când se va construi în oraşul lor un obiectiv industrial, dar deocamdată ele constituie 80% din populaţia oraşului, aşa încât «creează o problemă socială» şi câte unele chiar «primejduiesc moralitatea in­ginerilor-şefi». Dincolo de filmele «la ve­dere», se află filmele sugerate de coloana sonoră, spicuiri din anchetele reporteri­ţei TV: «Am să fiu inginer şi am să fiu fe­ricit». Sunt mulţumit că am timp să citesc o carte, să văd un film, să mă întilnesc cu o fată». «Un tânăr vânzător trebuie să vină cât mai devreme şi să plece cât mai târziu», etc. O lume sonoră care dublează, cel mai adesea în contrapunct, lumea vizuală a filmului, dar de care se află legată prin toate firele de idei şi face ca între povestea de dragoste şi poveştile de viaţă, să cir­cule acelaşi fluid fascinant al adevărului. Daneliuc şi-a scris dialogurile liber — liber în sensul vorbirii de toate zilele — iar rosti­rea, neactoricească, vie, vie până la bâlbâ­ială, până la negăsirea cuvântului într-un moment de furie, anulează, decis şi inspi­rat, ideea de graniţă între film şi realitate. Decorul (Daniela Codarcea) urmăreşte cu febrilitate aceeaşi desfiinţare a graniţelor. Între exterioarele şi interioarele filmului există o armonie desăvârşită, indestructi­bilă. Imaginea (lon Marinescu) păstrează ca un cuvânt de ordine, dubla identitate a filmului, înregistrând, în aceeaşi notă şi la aceeaşi intensitate, jocul actorilor şi jocul involuntar al eroilor involuntari. Montajul Mariei Neagu leagă strâns lumea filmului şi lumea vieţii, urmărind cu fidelitate extre­mă, exact legătura intimă căutată şi creată de Daneliuc. Coloana sonoră a lui Silviu Camil vânează cu pasiune asemănările de culoare sonoră, între textul actorilor şi înregistrările «pe viu». Finalmente, Proba de microfon capătă aerul unei vaste an­chete cu deschidere dubIă: spre sursa de inspiraţie şi spre actul artistic. O anchetă care nu mai are ca ferment zelul unei reporteriţe TV, ci luciditatea necruţătoare a regizorului. Daneliuc şi-a realizat filmul din interiorul aceleiaşi durităţi cu care a înzestrat personajul reporteriţei şi cu ace­leaşi mijloace. El filmează chipul unor oameni «prinşi în flagrant delict de con­travenţie», el filmează faţa cu ochiul învi­neţit — rezultatul unei plimbări cu maşina «prin mai multe judeţe» în compania unui tânăr galant — el provoacă acele declara­ţii, uneori stupide, alteori candide, uneori sincere, alteori de o stereotipie scrâşni­toare ca nisipul în dinţi, el se aruncă — şi îşi aruncă interpreţi — în mijlocul stră­zii, în înghesuiala unui culoar de tren, pe un peron de gară, în cele mai neprielnice condiţii de filmare, dar în cele mai priel­nice condiţii de trăire, acelea în care acto­rii încetează să mai fie actori şi se con­fundă cu fundalul uman real, care şi el în­cetează să mai fie fundal şi devine spaţiul vieţii, acela în care oamenii se întâInesc, se despart, se ceartă, se iubesc, se scuză, se acuză, într-o luptă disperată, incon­ştient disperată de înţelegere şi autoînţe­legere. O anchetă hărţuitoare, sufocantă, fierbinte, dar nu înfierbântată, ci dimpo­trivă rece, lucidă, construită cu rigla de calcul într-o mână şi bisturiul în cealaltă, amândouă în prelungirea unei gândiri cine­matografice, sub semnul exactităţii. Înce­tul cu încetul, Proba de microfon devine un film-întrebare, un uriaş «de ce» în cău­tarea unui cât de mic «pentru că...». Ca orice creator conştient de limitele artei, Daneliuc nu propune soluţii, ci sugerează, nici măcar răspunsuri, ci explicaţii. Dar sugestiile lui au acea vigoare şi siguranţă în stare să convertească explicaţia în argu­ment şi faptul banal de viaţă în demonstraţie.
Există filme-victorii personale şi filme-­victorii colective. Proba de microfon este, neîndoleinic, o mare victorie pentru Mircea Daneliuc. Dar el este şi victoria unei echipe în care nu m-aş sfii să încadrez Casa de filme producătoare şi pe directorul ei, Eugen Mandric şi, finalmente, victoria unei cinematografii atât de rar victorioasă la ca­pitolul: film de actualitate.