Marele castig al celui de-al doilea film al lui
Constantin Popescu sunt actorii - în special
Vlad Ivanov, aflat la primul rol principal în lungmetraj. Filmul începe de jos, dar îşi găseşte suflul pe drum pentru a-l pierde din nou, la final. Poate că această nouă "felie de viaţă" ar fi trebuit să fi fost făcută la timpul său - acesta ar fi marele lui ghinion.
Probabil că e vorba despre perioada de valabilitate pe care fiecare proiect o are, potrivit zicalei cu lucrurile care trebuie făcute la timp.
Principii de viaţă a fost scris de Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu acum câţiva ani, şi iniţial trebuia să fie regizat de Radu Jude. După ce Radu Jude a iesit din schema (făcând pe urmă
Cea mai fericită fată din lume), scenariul a ajuns la Constantin Popescu.
Când filmul a fost arătat în avanpremieră la TIFF - unde a luat Premiul de regie -, au fost voci care au spus că "felia de viaţă" începe să-şi schimbe culoarea, că mai trebuie încercat şi altceva. E adevărat, filmul te duce cu gândul la
Felicia, înainte de toate, la
Cea mai fericită fată din lume şi la întreg curentul minimalist dar, deşi regăseşti puncte comune, nu minimalismul e vinovat de faptul că nu te convinge până la capăt.
Principii de viaţă nu are ambitii prea mari. El aduce în scenă o "întâmplare simplă" petrecută în decursul a 24 de ore, când unui barbat din zilele noastre, care se pregăteste să plece în vacanţă cu a doua nevastă, primul copil (un adolescent cu care nu se întelege) şi al doilea copil (pe care îl paşte răceala), un şir de mici evenimente neprevăzute îi pun nervii la încercare.
Confruntat cu aceste mici accidente, Emilian Velicanu îşi dă într-un final seama (sau ar trebui să-şi dea seama) - cam când ajunge ca o oală sub presiune - că nu poate controla nici viaţa celorlalti, nici propria lui viaţă. Momentul de descărcare energetică îl pune în faţa fiului său adolescent (Gabriel Huian) dar catharsisul nu se produce nici pentru spectator, nici pentru personaje - pentru că nu existase o tensiune care să se acumuleze de la o secvenţă la alta (ca în
Felicia, înainte de toate, filmul cu care a debutat în regie scenaristul Răzvan Rădulescu). Scena sună fals. Aproape că vezi cum Vlad Ivanov "se face" că îl pocneşte pe Gabriel Huian, iar acesta se tânguie cu întârziere, decalat. După ce reuşise până atunci să contureze un personaj pe cât de odios pe atât de uman (cu care ne întâlnim la tot pasul în viaţa reală), Vlad Ivanov aproape că îl şi distruge - nu neapărat din vina lui.
Până acolo, filmul tot crescuse - după un debut lent şi destul de banal. Velicanu are drumuri de făcut. Începe prin a vizita noua vilă aflată în santier, trece pe la prima nevasta, încearcă să rezolve chestiuni profesionale, are de cumpărat diverse lucruri samd. Povestea se clădeste mai ales din dialoguri, şi aşa sunt construite şi personajele.
Scena-cheie a filmului nu e corecţia de la final cât discuţia dintre Velicanu şi tânăra lui soţie, Ruxi (foarte bună Rodica Lazăr), după dezertarea fiului adolescent. E singurul moment când cineva îl pune la punct pe Velicanu, cu argumente, bun-simţ şi calm, dar e şi singurul moment când ni se face releveul acestui personaj. Deşi ar trebui să fie necondiţionat de partea soţului şi în cea mai mare parte a timpului îl tolerează (deşi ai crede că e de acord cu el), Ruxi îi demontează la momentul potrivit, logic, toate greşelile de comportament. Este una dintre cele mai bune scene ale filmului, e bine scrisă, are "timing" perfect şi aduce în ecuaţie o subtilitate care în rest lipseşte.
Pe lângă interpretari - şi Gabriel Huian trebuie menţionat (Cristian Nemescu, cel care l-a descoperit în
Marilena de la P7, a avut ochi buni),
Principii de viaţă poate prinde la publicul de acasă pentru că e un film actual (lipsit de, pardon de expresie, mizerabilisme) şi pentru că pune pe tapet nu doar relaţiile viciate pe care le avem între noi, prăpastia dintre generaţii ci şi violenţa domestică, despre care se vorbeşte prea puţin.
Criticii străini care au scris despre el au fost speriaţi de final şi nu l-au digerat prea bine. Faptul că pentru noi e ceva normal spune destule despre cât de alienaţi suntem.
Principii de viaţă nu e, dacă e nevoie de comparaţii, la fel de bun ca
Felicia, înainte de toate sau
Cea mai fericită fată din lume. E autentic pe mari porţiuni, dar e inegal, neomogen şi lipsit de zvâc. Îi lipseşte ceva.
Ghinionul lui e că a fost făcut şi că iese pe ecrane suficient de târziu cât să pară manierist. Poate că, totuşi, nu acesta e stilul pe care îl caută Constantin Popescu.
