Cu un bagaj impresionant de premii (1 la Cannes, 1 la Alba Regia, 2 la Motovun, 2 la Copenhaga, 4 la Cluj, şi lista e de aşteptat să crească pentru că filmul e invitat la foarte multe festivaluri), Moartea domnului Lăzărescu iese în premieră pe ecranele bucureştene sub auspicii extrem de favorabile. Tandemul scenariştilor - Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu - este deja foarte cunoscut aflându-se pe genericul câtorva filme românesti importante din repertoriul ultimilor ani (Marfa şi banii, Niki Ardelean colonel în rezervă). Regizorul Cristi Puiu este deţinătorul unui „Urs de aur” la Berlin 2004 pentru scurtmetrajul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Distribuţia conţine nume de marcă ale teatrului şi filmului românesc. O asemenea carte de vizită e de natură să ridice orizontul de aşteptare al publicului, şi mai ales al celui tânăr.
Pariul realizatorilor e foarte ambiţios: ei îşi propun să capteze atenţia spectatorului, timp de mai bine de două ore, cu un subiect al cărui deznodământ este anunţat încă din titlu. Nici un artificiu, nici un fir de suspans, ci numai sfârşitul unei existenţe surprinsă aproape în timp real.
Remus Dante Lazarescu este un bărbat ca oricare altul, care poate fi chiar vecinul nostru de bloc. Are 60 şi ceva de ani, e văduv, şi trăieşte într-un apartament de două camere împreună cu trei pisici. Bea şi el „ca orice bărbat”, deşi a fost operat de ulcer, şi îşi poartă singurătatea decent, fără să supere pe nimeni. Numai că într-o seară i se face rău (să fie de la băutură? să i se fi recidivat vechiul ucer? să fie ceva mai grav? poate un cancer nedescoperit încă?) şi trebuie dus de urgenţă la spital. Bietul Lăzărescu are ghinion: un accident rutier de proporţii invadează spitalele cu zeci de răniţi grav, drept care ambulanţa îl poartă până în zori, prin tot Bucureştiul, în speranţa că va putea fi internat undeva. Între timp, însă, starea sănătăţii sale se deteriorează galopant.
Moartea domnului Lăzărescu este un road movie în care cele trei personaje din ambulanţă – pacientul, asistenta medicală şi şoferul –, fiecare cu mica lui biografie picurată pe parcurs cu multă dexteritate, vin în contact cu lumea medicilor, a gărzilor de noapte, cu focul continuu al luptei pentru supravieţuire. Universul acestei profesii, cu bunele şi relele lui (doar şi doctorii sunt oameni, nu-i aşa?) ajunge în primplanul filmului, iar drama lui Lăzărescu constituie liantul acestui film-mozaic, alcătuit din scurte portrete definitorii şi mici situaţii de viaţă de un realism rece fără să fie sordid, în care umorul îşi are locul său, iar justa măsură (nimeni nu este absolvit, nimeni nu este condamnat) este lege. Un film realizat în manieră minimalistă, care mizează pe justeţea observaţiei şi pe veridictatea detaliului, de la care spectatorul nu pleacă deprimat, ci mai degrabă meditând la faptul ca moartea face parte din viaţă.
