Prejudecata „vorbirii scurte”

Vorbirea noastră cea din toate filmele
Nu are niciun rost să as­cundem că, uneori, ideea a­numitor ecranizări ne sperie. Există fraze fundamentale, dintr-acelea care, fără suportul unei acţiuni, des­chid o poartă masivă către însuşi misterul cărţii, fraze cărora cinema­tograful, de cele mai multe ori, le dă târ­coale neputincios. «În Câmpia Dunării timpul este răbdător cu oamenii» — spune Marin Preda în începutul «Moromeţilor», introducere monumentală şi avem dreptul să ne întrebărn, cu nelinişte, cum ar trebui să arate un film care porneşte de aici? Dar un film care îşi alege alt start? Trans­punerea pe ecran a Marelui singuratic (în regia lui lulian Mihu) ne-a adus şi ea în preajma unor astfel de «griji», după părerea mea risipite pe parcursul filmului (desigur, nu şi pentru cei care au preju­decata «vorbirii pe scurt»). S-a semnalat, cu sau fără reproş că, de fapt, în Marele singuratic nu există dialoguri, ci monoIoguri. Este adevărat că eroii îşi exprimă în cascade densele lor acumulări de sen­timente, de amintiri, că nu aşteaptă sau nu solicită replica, ba chiar o interzic, pe alocuri. Dar tot atât de adevărat este şi «amănuntul» justificării unor astfel de mo­nologuri-mărturisiri care ţin de însăşi struc­tura spirituală a personajelor lui Marin Preda, de neoboseala cu care aruncă lu­mii întrebări prefăcute ori, pur şi simplu, întrebări de la care nu aşteaptă niciun răspuns din partea altora, sau pe care îI află ei singuri, într-un târziu, când socotesc că a sosit vremea să-I rostească cu voce tare. În acest sens, însuşi începutul filmu­lui este aşezat sub o splendidă boltă «mo­romeţiană»: «Ce să faci, la urma urmelor cu libertatea?» — îşi spune Nicolae Moro­romete, întrebare care este doar ecoul ve­chilor frământări, întrebare care are drept martori doar cerul şi copacii, iar drept răs­puns un sănătos «Eu ce să fac?» — din­colo de care se aşterne imaginara călăto­rie a eroului: «Să te plimbi pe suprafaţa pă­mântului, printre oameni, pe străzi sau dru­muri şi să te bucuri că tot ceea ce vezi îţi aparţine».
Astfel de întrebări ale înţelepciunii, de a nu avea nevoie de replica momentului traversează din când în când filmul («Ni­culae maică, ce faci tu acolo toată ziua pe câmp, singur?», «Oare la ce se gândea grădinarul Miciurin...?») ca zborul unei pă­sări şi, fără a urmări o simetrie cu seria «răspunsului fără întrebări» a monologu­rilor, autorii au echilibrat, într-un anumit fel, încărcătura afectivă a materiei verbale.