Prea tineri pentru riduri - cronică de film

     Într-un vis-coşmar vesel, un puşti fugit de la căminul „orfanilor cu părinţi” schimbă, amuzant, datele amarei realităţi: acum ei, „părinţii cu copii orfani” îngrijesc „casa noas­tră ca o floare” şi execută înviorarea de dimi­neaţă la fluieratul drastic al unui ţânc. Ironia creează un efect deosebit. Povestirea lui Mi­hai Stoian pusă în imagini de Aurel Miheleș renunţă, pentru o secvenţă, la tonul relatării cuminţi, neutre, în favoarea unui unghi su­biectiv, capabil să te plonjeze mai în adâncul acestei copilării triste, frustrate de căldura familiei, de către părinţi ce-şi abandonează odraslele — e drept, nu chiar la drumul mare, agăţându-le de gât un medalion ca în „Două orfeline”, ci în cămine confortabile. Acolo au tot ce le trebuie: hrană, haine, învăţătură, me­serie, minus dragostea părintească. De aceea unii fug, câteodată, chiar la familiile lor care i-au „dat de suflet la stat”. Pentru că ei vor să priceapă mai bine „de ce-ul” grozăviei, să vadă cu ochii lor cauza. La unul „cauza” se cheamă domnişoara Frusina, ea l-a separat pe tată de mamă; mama l-a plasat la casa co­pilului pentru ca în camera lui să ia în gazdă odrasle care plătesc. La tata nu se poate sta, pentru că domnişoara are oaspeţi, în timp ce „soţul” — fără acte, adaugă copilul — e în concediu. „Ce de verişori pe lumea asta!” iau notă copiii, matur şi cu haz de ambiguitatea adulţilor. „Ar trebui să ne naştem bătrâni, să venim înţelepţi” prefaţează inspiratele versuri ale Anei Blandiana tabloul trist al unor tineri înţelepţiţi prematur într-o lume nebună, ne­bună. Nebună de egoism, de nepăsare, de pierdere a elementarului simţ de conservare a spetei: grija faţă de propriul vlăstar. Sunt şi părinţi mai conştiincioşi care plătesc la zi în­treţinerea la casa copilului, dar nu dau pe acolo cu anii (vezi tatăl lui Ştefan). Alţii, ca Titi bucătarul, care de teama obligaţiilor dau bir cu fugiţii, îşi declară copilul mort, ciupind cu minciuna asta o săptămână de concediu. O proaspătă văduvă, mult prea frumoasă ca să-şi mai piardă vreme cu educarea progeni­turii, îşi conduce băiatul la cămin, cu o Dacia ultimul tip şi cu şoferul (personal) şi el de ul­timă oră. Cazuri — cazuri reale — dosare răsfoite grăbit în faţa ochilor noştri de un bun publicist dublat de un atent psiholog şi sociolog: Mihai Stoian. La o nouă colaborare a sa cu cinematograful, scenaristul revine pe teritorii ce-i sunt mai familiare: adolescenţa, vârstă critică — aici şi mai critică datorită îm­prejurărilor speciale în care se dezvoltă. Sce­naristul urmăreşte trei din aceste destine (de fapt două, pentru că unul din băieţi e mai mult raisonneur-ul întâmplărilor), fără să in­siste asupra lor, relatând faptele succint, pe bază de „probe” ca la tribunal. Doar că incul­paţii — părinţii dezertori — sunt judecaţi în lipsă, ei apar în treacăt (ca tatăl aflat la Olăneşti în timp ce tânăra îşi primeşte „verişorii”, sau ca vaduva din final, întinzând copilului, la despărţire, un obraz impasibil, ca de gheaţă). Alteori, nici nu mai apar — ca mama ce preferă să îngrijească copii străini — li se suge­rează discret, chiar sugestiv cinematografic, prezenţa. Ori mai degrabă absenţa, absenta­rea de la elementara datorie. Elipsa, ca pro­cedeu artistic, putea favoriza şi alte momente dintre acelea multe din păcate, tratate regizo­ral atât de la suprafaţă (furtul savarinelor) sau de-a dreptul expediate (accidentul lui Ştefan, fuga bucătarului ca să nu-şi întâlnească băia­tul) care lipsesc filmul de consistenţa emoţio­nală cerută de gravitatea faptelor aduse în in­stanţă. Discutate, ori simplist ilustrate.
     Dintr-o discreţie exagerată, o teamă faţă de retorica sentimentală sau din dorinţa de a face un film mai modern, „distanţat” , Aurel Miheleș evită, e drept, melodrama, dar es­tompează şi chiar eludează drama. Copiii mai mult comentează întâmplările, în dialoguri fi­reşti, cu haz (ceea ce reprezintă o mare cali­tate la nivelul scenaristicii autohtone) decât le trăiesc afectiv. Inexperienţa tinerilor inter­preţi: Gabriel Costea, Lucian Prodan (cu ex­cepţia lui Adrian Vîlcu mult mai familiarizat cu camera) se cerea suplinită de o muncă asiduă de repetiţii înainte de filmare. Există uneori şi talente în stare pură, un farmec şi o ingenuitate ce nu mai au nevoie de prelu­crare, ca proaspăta interpretă a fetei din tren, Ana Cosînbescu. Mai „făcută”, artificială, prietena ei (scena în trei de la cofetărie); în schimb se simt că sunt „de acolo” — figuraţie locală, nu aleasă pe sprânceană din motive de fotogenie — fetele din oraşul fără băieţi. Iată o sugestie de posibil film, gen lubirile unel blonde (dacă s-ar trata ca lubirile...) Dar pe lângă câte asemenea posibile şi interesante filme trecem grăbiţi!
     Câteva notaţii de ambianţă îi reuşesc regi­zorului Aurel Miheleș şi operatorului Aurel Tripon mai bine decât situaţiile-cheie. Există o secvenţă — cam dilatată — care ar fi deve­nit mai impresionantă dacă interpretul (lon Anestin) ar fi strecurat în jocul său o oare­care surdină. Cu sugestii muzicale originale — una din ele e prelucrarea motivului „Melc, codobelc”, pe fuga copiilor — partitura lui Lucian Meţianu suplineşte carenţele emo­ţionale ale filmului. Episodice dar convingă­toare, crochiurile figurate de Alexandru Lungu, Constantin Diplan, Tamara Buciu­ceanu, Imola Gáspar, Petre Gheorghiu, Ro­zina Cambos.