Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Poveste cu marineli


     Datele problemei: un echipaj românesc de pe cargoul „Aurora” plecă spre casă, cu o încărcătură importantă; în plin Pacific şi în plin Revelion, cargoul nostru se vede ameninţat şi de o avarie gravă şi de un ciclon — Vicky? — pus pe grozăvii. Echipajul se dă — la propriu şi la figurat — de ceasul morţii; secvenţe presărate de-a lungul furtunii prezintă situaţia de pe uscat, din port, de la Constanţa, cu diverse cadre responsabile care analizează cât de fără soluţie e situaţia, liniştesc rudele navigatorilor şi bat depeşe de încurajare către echipaj, inclusiv telegrame din partea membrilor familiei. Şi pe mare şi pe uscat ideea principală e aceeaşi: să se termine totul cu bine, să fie salvată şi încărcătura, să fie salvate şi toate vieţile omeneşti, să nu se declare abandon, să nu se accepte ajutorul unor „rechini” puşi pe jecmăneală, care, în schimbul ajutorului, cer jumătate din...
     Citeşti pe generic foarte mulţi oameni de bine, cinematografic vorbind: Vasile Şirli (muzica), Horea Murgu (sunetul), Adriana Păun (decorurile), Maria Maliţa (costumele), Elena Pantazică (montajul) şi, ultimul nume, primul în ordinea importanţei — Nicu Stan (regia). Numele regizorului s-a mai făcut remarcat de două ori până acum — la ora promisiunilor, cu Un echipaj pentru Singapore şi la ora certitudinilor cu Vreau să ştiu de ce am aripi, un film de o certă sensibilitate. Iar acum, la a treia strigare, Furtună în Pacific. O recunosc cu părere de rău: categoric, cifra trei nu-i poartă noroc regizorului. E drept, scenariul (Constantin Novac şi Nicu Stan) propune abordarea unui mediu care merită atenţia spectatorilor, deci şi a cinematografiei. Din păcate, în film răzbate prea puţin din fascinanta nobleţe a marinăriei şi a oamenilor ei...
     Aşadar, o situaţie-limită şi un spaţiu de joc unic. Faţă de un film obişnuit, gradul de dificultate şi indicele de periculozitate într-un astfel de caz cresc enorm. Istoria filmului nu duce lipsă de figuri ilustre care s-au cam poticnit la această încercare. Angajându-se într-o asemenea întreprindere, acum vreo patruzeci de ani, însuşi Hitchcock, maestrul absolut al suspansului, n-a mai strălucit cu forţa obişnuită (Barca de salvare). Sau, de curând, încercând ceva asemănător, un regizor de calibrul lui Skolimovski a reuşit un film doar corect (Vaporul far), mult sub nivelul filmografiei lui. Spre acest teritoriu greu accesibil se aventurează — fără arme şi fără bagaje Furtună în Pacific.
     Nu trebuie să fi pisat prea multă bibliografie ca să ştii că o asemenea construcţie, ca să stea în picioare, presupune un decupaj în filigran şi o echipă de interpreţi care, după zeci, după sute de repetiţii să funcţioneze ca rotiţele unui ceasornic. Sunt condiţiile de bază, fără de care „tensiune” nu se poate, nimic nu se mai poate, decât, eventual, o improvizaţie declarativă la care te uiţi aşa cum te-ai uita la un documentar despre „Efectele nocive ale fumatului”, trăgând liniştit din ţigară... Ce exemple să dăm fără senzaţia că punem degetul pe nişte răni ultravizibile? Să spunem că, din prima secvenţă, tonul e fals, că expoziţia e calculată greşit şi expediată spectatorului nerămânându-i timpul să se ataşeze de echipaj, să i se alăture în liniştea şi speranţa şi dorul nerăbdător din drumul de întoarcere acasă?... Situaţia — în principiu interesantă, schiţele de personaje şi schemele conflictuale propuse de scenariu se deteriorează în trecerea pe ecran. Pe ecran vedem doar stânjeneala unor interpreţi care parcă repetă un text, încercând să se obişnuiască cu ideea că „joacă nişte marinari”. Într-o poveste de acest gen, care îşi asumă riscul de a se plasa sub luptă, orice deviere, orice notă falsă capătă proporţii mărite. Cu personaje pierdute pe drum înainte de a fi apucat să trăiască (un efort de „îmbogaţire” biografică se face simţit doar în direcţia „secundului” lui Şerban Ionescu), cu tensiunea otova, cu gradaţia inexistentă, degeaba ţi se repetă insistent că pericolul e mortal şi că acuşi-acuşi vaporul se scufundă, implicarea afectivă a privitorului rămâne la zero. Rar un film atât de previzibil, pas cu pas (de fapt, bătuta pe loc). Personajul principal, comandantul care, în ciuda tuturor cârtelilor sau contraargumentelor (încărcate în spinarea a două personaje ceva mai vii decât celelalte, jucate de Dorel Vişan şi Petre Nicolae), omul care se ambiţionează să înfrângă oceanul cu o idee şi câştigă bătălia, cel care ar fi putut fi axul îrtregii poveşti e, după părerea mea, o eroare de distribuţie; Dan Condurache, altfel un actor de talent binecunoscut, nu sugerează nimic din prestanţa unui adevărat lup de mare; el salvează totul, incredibil şi inexplicabil, în urma unor comenzi transmise cu un aer de ghicitoare în transă şi parcă topit de o secretă nostalgie după Revolta de pe Caine, îşi pompează personajul cu o isterie pe cât de monocordă pe atât de inutilă (cu excepţia unei singure clipe, de justificare, despre „bătrânul care s-ar răsuci în mormânt”, dacă el, comandantul, ar declara abandon.) De restul echipajului ce să mai vorbim — important e că nimeni nu rămâne cu vreo pată pe rever (cele câteva „cârlige” cu vinovăţia iresponsabilă a unora care ar fi lansat cargoul în cursă gata defect, ţin de un posibil „episod” viitor).
     O altă condiţie sine qua non a unui film de o asemenea factură e vigoarea realistă a imaginii. E surprinzător cum un regizor provenit dintr-un experimentat operator, ca Nicu Stan, nu solicită capacitatea expresivă a imaginii, cum ar fi fost firesc (ex. – un personaj relatează, ca un fel de corifeu: „oamenii sunt obosiţi, adorm cu cheia în mână, unul a cazut pe scară” etc., când normal ar fi fost nu să auzi, ci să vezi toate astea, de vreme ce ne aflăm într-un film şi nu într-o piesă). Se vorbeşte apoi de „vibraţiile astea” şi imaginea are o imobilitate de piatră. Din când în când, parcă amintindu-şi brusc că ne aflăm în plină furtună, operatorul începe să „zgâlţâie” aparatul, dar ceea ce rezultă nu seamănă cu „Vicky”, seamănă cu ecranul unui televizor la care „sare imaginea”... Din când în când apare şi câte un cadru general care ar vrea să însemne vaporul în furtună văzut de undeva din cer — cadre artizanale care, din nou, nu seamănă cu „Vicky”, ci sugerează cu multă fidelitate o machetă într-un lighenuţ. Avantajul e că priveşti furtuna liniştit, cu superioritatea celui care ştie că actorii noştri buni şi dragi n-au cum să încapă „acolo”, ci dorm liniştiţi în paturile lor.
     Un singur lucru e cert. Niciunui copil care ar vedea Furtun în Pacific nu i-ar mai trece în viaţa lui prin cap să se facă marinel... Nici marinal. Nici mariner.
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)

Tags: cinema si nimic altceva, cronica de film, eugenia voda, furtuna in pacific film, nicu stan

Comments: