Filmul
Convoiul nu este o poveste imaginată de cineaști, ci este o poveste adevărată. Este istorisirea unor fapte întâmplate în realitate. Iar personajele din film au trăsăturile eroilor care au participat la acea dramatică aventură, consemnată de istoria comuniștilor români.
Convoiul este încă un portret-omagiu pe care ecranul nostru îI dedică trecutului de rezistență și luptă al Partidului Comunist Român, în anii de ilegalitate.
În filmul scris de Horia Nicolae Murgu și regizat de
Mircea Moldovan îi vedem. pe comuniști împotrivindu-se coșmarului iscat de legionari. Sosiți de curând la putere, doritori să și-o consolideze, ei au avut atunci unicul lor moment de inteligență: și-au dat seama că adversarii lor, cei mai serioși și consecvenți, erau comuniștii. Aceșia deci trebuiau uciși. Și cum, Ia una din închisori se aflau vreo treizeci de comuniști, comisarul legionar Colțoiu (interpretat de
Ion Besoiu) imaginează un plan pentru asasinarea lor. Va transfera pe acești deținuti politici la o altă închisoare, la 50 de kilometri depărtare. La un moment dat, doi deținuți de drept comun, complici cu conducerea legionară, se vor preface că fug. Atunci... „Da să trăiți. Fugă de sub escortă. Legea. Trag!” — zice șeful viitorului convoi (interpretat de Ion Anestin) Nu!, îi spune, vioi, personajul întruchipat de Ion Besoiu. Nu! Nu tragi în ei. Tragi în ăilalți. În toți!” Frază pe care gardianul o repetă cu servilitate și extaz. Extaz, pentru că individul este nu numai legionar, dar și nevropat. Îl vom vedea, apoi cu ce sadism duce planul la îndeplinire, cum îi chinuiește pe comuniști, de-a lungul celor 50 de kilometri de drum. Actorul Anestin are o mimică, o artă a strâmbăturilor demente; un talent fizionomic de mare valoare. În tot timpul calvarului condus de el e ca în transă, ca într-un permanent delir. Personajul lui Ion Anestin e deosebit de interesant. Un copil bătrân și degenerat, înapoiat și nevropat. Personajul lui Besoiu, precum și cel al lui Costel Constantin, au, de asemenea, ceva de „căzut în copilărie”. Tot timpul ei se „joacă”. Un singur joc, repetat în neștire. Știți ce fac? Stau la birou, și toată vremea unul „îl avansează” pe celălalt; îl promovează în tot soiul de posturi înalte. E ca un fel de dublă baie de nebunie. Unul zice: „eu pot face din orice orice”, iar celălalt își zice: „eu pot fi numit orice, oriunde”. Asta fac ei toată ziulica.
Filmul
Convoiul are calități cinematografice; prezentarea împotrivirii comuniștilor e elocventă, iar suspense-ul de bună calitate, căci spectatorul știe că măcelul proiectat va avea, inexorabil, loc. Și totuși catastrofa este tot timpul amânată. Ba chiar, până la urmă, anulată. Comuniștii din convoi se sprijină unul pe altul, își organizează lupta precis, își comunică doar prin gesturi ori prin câteva cuvinte hotărârile. Împotriva nebuniei legionare, se ridică echilibrul, tăria, puterea de sacrificiu a comuniștilor, ba chiar și forțele naturii. Una este damblagirea foarte firească a monstrului. Tensiunea nervoasă, oboseala drumului, istericalele permanente, toate acestea vor produce paralizia ticălosului. Cealaltă aliată a comuniștilor nostri va fi buna natură, sub forma unei ploi torențiale, potop durabil care îi zăpăcește pe toți. Coșmarul se va termina ironic: deținuții destinați să fie măcelăriți ajung la închisoarea a doua, unde găsesc un paradoxal adăpost.
Interesante, în acest film, tot în ordinea portretistică, sunt figurile numeroșilor comuniști. Este la ei atâta liniște și atâta dârzenie. Atâta cumpătare, judecată, curaj, pe deasupra coșmarului pe care îl trăiesc! Zugrăvirea acestui portret de grup a fost un merit deosebit al regizorului Mircea Moldovan. Portret colectiv, portret al forței morale, aI credinței în dreptate și în nobilul ideal comunist, portret realizat prin reunirea multor chipuri și gesturi (reliefate expresiv de operatorul-debutant
Liviu Pojoni), prin alăturarea impresionantelor partituri, mai mari sau mai mici, compuse cu măiestrie de actorii
Traian Stănescu și
Ernest Maftei, de
Emil Hossu și Mircea Cosma, de Stelian Stancu sau Nae Gh. Mazilu.
