Un june studios, conectat la un casetofon, trepidează în ritmul muzicii, lucrurile de pe masă ţopăie şi ele, bunicul din fotografia de pe perete îşi astupă urechile, vine
Iurie Darie şi confiscă obiectul: „După bac, băiete!”. O clasă întreagă de liceeni trepidează şi ea în ritmul muzicii.
Carmen Galin, la catedră, strânge un buchet de aşa-zise cas-uri cu mini-căşti: „După bac!”. O fată cochetează cu un rimel; strict interzis: „După bac!”. Ei, şi? Ei, şi, pornind de aici, eşti luat pe sus cu fond aperceptiv cu tot, într-un voiaj aerian, ca să fii depus, „deconetat”, la întoarcere — după bac! — într-o intersecţie bucureşteană a zilelor noastre...
Cel mai important lucru de amintit într-o cronică la un asemenea film muzical de divertisment este, cred, imensul şi — pentru spectatorul străin de laboratorul de producţie — nebănuitul consum de profesionalism pe care îl implică (regia:
Elisabeta Bostan). Focul de artificii presupune aici artilerie grea. Dezinvoltura ascunde rigori de multe ori chinuitoare. În materie de cinema, feeria e dublată întotdeauna de un veritabil infern tehnic (play-back-uri, trucaje, efecte speciale). În acest sens,
Zâmbet de soare reuşeşte să fie — în genul lui şi în contextul nostru cinematografic — un film de performanţă.
Comedia lirică şi parodia burlescă fuzionează încă de la nivelul scenariului (
Vasilica Istrate), care nu e doar un simplu pretext sau suport pentru „cântec, joc şi voie bună”. În aparent nepăsătoarea ei zbenguială, povestea se lasă descifrată şi ca o „psihocomedie” a unor „bolnavi de tinereţe”, aflaţi sub presiunea unui examen serios (fie el şi numitul, în film, bac), descoperind soluţia eliberării de stress într-o evadare muzicală şi ironică din actualitate, dincolo de „bariera timpului”, într-un tărâm de basm în care profesorii se transformă într-un împărat, într-o împărăteasă, într-o doică, într-un inorog, iar noua „realitate” abundă în amuzante anacronisme. Printre altele, o terapeutică pe bază de fantezie. Cineva spunea, foarte adevărat, că fantezia e ceva suportabil numai în tovărăşia inteligenţei. Acest
Zâmbet de soare („zâmbet de soare e tinereţea....”), de o luminozitate aparte, se dovedeşte generos în probe de inteligenţă regizorală. Cum ar fi şi alegerea distribuţiei. E inestimabil, de pildă, curentul de simpatie şi — din nou — de inteligenţă, pe care îl transmit filmului
Mircea Diaconu şi Carmen Galin; vezi momentul de aerobic la palat, sau antologica plecare a împăratului la luptă: „Adio, deci! Adio, deci!”. Îndrăgostiţii anului necunoscut (Tudor Petruţ şi Bianca Brad) cuceresc printr-o frăgezime sentimentală, bine protejată de platoşa inteligenţei. Cu prestanţa care nu aşteaptă ca anii s-o măsoare,
Petre Nicolae creează un inorog de un haz trist, tenebros, dar cu „naturelul simţitor” (secondat de un „şef de lucrări” alunecos malefic:
George Mihăiţă). Pofta de joc animă întreaga distribuţie, redusă aici la un inventar inevitabil incomplet;
Ileana Stana Ionescu, doica în acelaşi timp ştearsă şi picantă, ca un bob de piper; sau, dintre fetele de împărat, micuţa Magda Marinescu (un pui de cuc cu bonetă şi elan interogativ) şi, sora ei, din viaţă şi din film, Ioana Marinescu (temperament şi alură de Brooke Shields); sau băieţii din formaţia „Zâmbet de soare”, de o exuberanţă nelipsită de vitejie („Chiar şi alungaţi, noi nu ne vom lăsa!”): Adrian Vîlcu, Adrian Ciobanu, Vasile Gherghilescu, Adrian Purcăroiu, Uwe Hann, Sorin Georgescu...
De o combustie modernă, de mare priză la public muzica lui
Marius Ţeicu şi principalele voci ale filmului: Loredana Groza, Adrian Daminescu, Gabriel Dorobanţu.
Scenografia (Dumitru Georgescu) excelează în decorul dramatic (grote, candelabre, ruine, griuri metalice), reprezentând spaţiul locativ al inorogului.
Într-o amprentă personală de „eficienţă vizuală”, în vitalitatea portretisticii, în acurateţea filmărilor combinate, recunoşti ochiul lui
Ion Marinescu, încercat colaborator al Elisabetei Bostan (vezi, ca moment de brio, imaginea pădurii, cu lumina trecând parcă prin dulci filtre de poveste).
Una montaj frapant (
Cristina Ionescu): scriitura dinamică, eflorescenţa cadrelor scurte şi semnificative, supra-ritmarea exterioară a „ritmului interior” (să amintim aici şi coregrafia lui Victor Vlase), articularea plină de supleţe a cadrelor şi a secvenţelor, frenezia unui joc cu timpul, cu spaţiul, cu universul sonor. O explozie în lanţ de tinereţe.
Un film de la care ieşi fredonând.
