Există în acest
film un aspect de care
cronica Iui Căliman nu s-a ocupat. Un caz elocvent de sinteză între antiteze. Avem pe de o parte un fapt odios, dintotdeauna inspirator de oroare: incestul. Avem pe de altă parte doi tineri, aproape copii, care reprezintă maximum de puritate morală, îmbogăţită de o imaginaţie care preface totul în bunătate şi frumuseţe. Aceşti doi copii se iubesc şi se pregătesc de nuntă. Dar chiar în ziua aceea află că sunt frate şi soră. Tatăl fetei şi mama băiatului avuseseră legături vinovate; fiul ei era copilul lui. Cei doi tineri vor avea şi ei un copil, care va fi deci de două ori incestuos. Oroarea care îi cuprinde pe amândoi nu se traduce în lamentare. Doar câteva scurte fraze spuse de fată tatălui ei în faţa celeilalte femei. Fraze care sună lapidar ca un verdict de tribunal. După aceea oroarea ia forma unei imense şi senine nevoi de purificare, de spălare a nevinovatului lor păcat.
Oroarea de incest este aci aşa de imensă, încât merge până la propria ei anulare. Urâciunea va fi distrusă prin moarte. Nu moartea disperată a sinucigaşului, ci o moarte înţeleaptă, cuminte. Urâciunea adusă de alţii peste fericirea lor nu va ştirbi nimic, nu va împuţina cu nimic puritatea amorului dintre ei. Acesta va rămâne ce a fost el totdeauna: ceva frumos şi nevinovat.
Mihnea Gheorghiu a demonstrat un adevăr dialectic: că din o oroare foarte mare, din groaza faţă de urâciune, murdărie, decădere, perversitate, se poate naşte, ca o contradicţie, o mare curăţenie morală.
