Se crede, mai mult decât s-ar cuveni, că dacă scrierea unui scenariu e o operație care implică talent, în schimb citirea unui scenariu ar fi o operație care nu cere nici o altă calitate decât aceea de a ști să citești.
În realitate, capacitatea — pentru că nu pot să o numesc nici știință și nici talent, ci ambele deopotrivă — capacitatea, deci, de a citi un scenariu este tot atât de rar întâlnită ca și capacitatea de a scrie un scenariu.
Eliptica proprie scenariului de film, notația lapidară, imaginea cinematografica gândită încă din scenariu în formula sintetică, toate acestea și altele încă, se cer înțelese într-o formă mult mai amplă și mai profundă decât o presupune simpla parcurgere a textului. Cititorul trebuie să facă un efort imaginativ pentru a conferi dimensiuni reale timpului și spațiului constrânse în convenția scenariului. Nu altfel se citesc semnele muzicale sau cele matematice. Frecvența unor texte de foarte proastă calitate duce la desconsiderarea acestui gen artistic socotit a avea un specific fără enigmă. În citirea unui scenariu, imaginația cititorului trebuie pusă în acord cu imaginația scenaristului. Trebuie adică, să se cunoască într-un fel formula autorului, antecedentele, iar dacă nu Ie are, să se citească textul în consonanță cu stilul propus. Cititorul trebuie să aibă capacitatea, dar și înțelegerea, deci buna cuviință de a nu suprapune peste niște imagini, peste o modalitate de gândire la care orice artist are dreptul, propriile sale imagini, propria sa modalitate de gândire, adeseori doar temporar valabilă.
Un cititor de scenarii ar mai trebui să aibă talentul de a citi eficient un dialog.
Pentru edificarea mea am cerut odată unui aprig comentator al unui scenariu să aibă bunăvoința de a citi cu glas tare o scenă asupra căreia se pronunțase. S-a întâmplat exact ceea ce presupuneam. Lectura se dovedea atât de eronată încât toate sensurile dialogurilor erau spulberate sau, în cel mai bun caz, golite de vigoare. Nu se cere unui lector farmecul și talentul de interpretare al unui mare actor, dar sesizarea corectă a sensului în care bate un dialog, asta trebuie să i se pretindă.
Scenariul regizoral este încă și mai încifrat și dificil la lectură. Înțelegerea lui presupune, pe lângă cunoașterea semnelor specifice genului, aplecarea cu răbdare asupra textului și nu doar răsfoirea lui ca la o bucata de beletristică. Răbdarea aceasta nu o au lectorii și, o recunoaștem, nici regizorii. Scenariul regizoral, așa cum este înțeles astăzi, nu mai are nimic din edificarea poliformă, bogat simfonică, cu multiple și suple articulații arhitectonice. „Filmul e în capul meu” spun mulți regizori. O fi, dar el trebuie să se afle și sub ochii atâtor factori care compun sau organizează procesul de creație. Prin nepracticarea unui important proces de creație se pierde și deprinderea citirii unui text regizoral. Colaboratorii regizorului pierd obișnuința de a-și însuși datele unei viziuni de sinteza, lucrând fiecare o creație pe cont propriu. Fără concepția unitară pe care e asigură scenariul regizoral, elementele sintezei artistice fuzionează sau nu, în funcție de instinctul fiecărui creator în parte, producând laolaltă ceea ce s-ar putea numi o sinteză facultativă. „Funcția creează organul” spune o lege biologică. Cred că și în domeniul nostru, frecvența masivă a unor scenarii bune ar crea capacitatea unei mai bune receptări a acestui, să-i zicem, de vreme ce nu e gen literar, stadiu al filmului.
