Un documentar sui generis. O captivantă aventură în tovărășia studenţilor Institutului de arte plastice
Pictura și... un autobuz dovedește că Alexandru Sîrbu nu e un «simplu amator» în filmul de artă. Așa cum a fost, cu ani (sau decenii) în urmă, un specialist în reportajul cu filmări directe, pe viu (
Sonda numărul... și altele), apoi un consacrat al filmului de popularizare a știinţei (
Pe câmpul alb și altele), regizorul realizează rara performanță de a fi devenit, chiar de la a doua lucrare de acest tip, un expert al filmului dedicat picturii.
Cu adevărat caracteristic pentru Al. Sîrbu este însă faptul că asemenea epitete precum «specialist» sau «expert» nu par să-i fie deloc simpatice. El face tot ce-i stă în putință pentru a-și menține și chiar a afișa ingenuitatea debutantului, a amatorului, a omului «din afară».
Aceasta dublă existenţă profesională a cineastului este cât se poate de evidentă în cel mai recent film al său, chiar de la titlu: Pictura și... un autobuz. Expertul și specialistul se trădează în ambiția de a rezuma în zece minute de proiecție cam tot atâtea mii de ani de istorie a picturii — cronologic și explicit, cu delimitări riguroase de perioade, cu explicații tehnice și scheme constructiviste aplicate minuțios unor opere antologice.
În schimb, pretendentul la ingenuitatea perpetuă se relevă în ideea oarecum extravagantă de a construi acest curs scurt de istorie a picturii prin intermediul unui personaj mult mai recent decât frescele din peșterile de la Altamira: autobuzul, în penultima variantă produsă de uzinele din Budapesta. Nici mai mult, nici mai puțin.
Drept care, plasticienii studioului «Al. Sahia» — Victor Wegeman, Mircea Velicu, precum și studenții profesorului Vasile Celmare, de la Institutul «Nicolae Grigorescu», au fost rugați de cineast să colaboreze la realizarea filmului, improvizându-se în pictori din diferite epoci istorice care ar picta un autobuz.
Această aventură ideatică și nu mai puțin imagistică la care ne invită expertul disimulat în improvizator (căci Alexandru Sîrbu este nu numai regizorul, dar și scenaristul și comentatorul și chiar crainicul filmului său) e captivantă.
Ea nu este tot timpul «egal de strălucită» și nici uniform elocventă, dar tocmai aceasta favorizează evidențierea momentelor excepționale, în care siguranța și verva autorului fuzionează intim și atunci asistăm la transfigurarea filmului științific într-un film spiritual (ca la prezentarea autobuzului egiptean sau a celui suprarealist). Aventura este cu atât mai captivantă cu cât eroul pe care-I urmărim de-a lungul mileniilor dispare din când în când din câmpul nostru vizual (autorul nu uită să accentueze că autobuzul nu putea fi văzut, de pildă, în neolitic... pentru că pe atunci domina arta decorativă abstractă). Dar oare, sensul ultim al întregului film nu este tocmai acela de a ajuta publicul să înțeleagă însăși condiția acestei arte dificile, care e pictura — artă care înfătișează ceea ce se vede, dar și ceea ce (poate) nu se vede?
