Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Piciu” – cronică de film


     Un film de Iosif Demian poate fi privit cu plăcere sau cu neplăcere, poate provoca o stare de încântare sau, dimpotrivă de alergie, el nu poate fi nicicum și nicicând privit cu in­diferență, el nu poate genera plictisul. Fil­mele acestui fost operator cu suflet de regi­zor, actual regizor cu suflet de operator, au un „ce” al lor și numai al lor care le face de iubit sau de hulit, niciodată de neobservat. Puterea de a stârni o reacție în spectator este o lege a stilului Demian și nu este o lege de neluat în seamă pentru că — ce loc comun! — nimic nu otrăvește mai sigur și mai fără antidot o operă de artă decât indiferența. Ce îl menține atât de nesmintit în atenția noastră, spectatori sau critici, este tocmai forma lui de cinema care înseamnă o putere anume de a detecta cantitatea de film din viață și valențele vieții convertibile în film, fe­lul propriu de a povesti o întâmplare obișnu­ită, priceperea de a extrage tocmai din banal starea de extraordinar, încrederea în expresi­vitatea planului doi și știința de a găsi exact acolo, în planul doi ideile de prim plan, o anume formă de umor aparent blajin, în fond scrâșnit și, nu în ultimul rând, mizanscena, mi­zancadrul, tensionate, neliniștite, pline de sensuri neașteptate, surprinzătoare.
     Toate aceste „semne particulare” există și în Piciu, dar ele funcționează uneori spre bi­nele, alteori spre răul filmului, pentru că nu tot ce ține de formula Demian se potrivește cu viziunea scenaristică. Mircea Diaconu (de­butant ca scenarist, dar scriitor de clasă) i-a pus în brațe un material de cu totul altă fac­tură și altă textură decât era obișnuit el, De­mian. Nu o poveste oarecare din care regizo­rul să extragă partea de extraordinar, ci o po­veste din capul locului extraordinară (venită, în mare parte, dintr-o cărticică minunată „La noi, când vine iarna”) o poveste fantastică cu un puști ciudat care simte când vine ploaia, și numără cocorii când se întorc pentru că „sunt ai noștri și trebuie să știm câți mai avem”, care știe să construiască castele din nimic, și visează case cu ferestre în tavan ca să vadă numai cerul, care știe să vorbească cu po­rumbeii, cu urșii, cu tot ce mișcă sau nu mișcă în jur, și pentru toate câte le știe este iubit de „ai lui”, copiii, profesorii, directorul școlii și urât, la prima vedere, de un străin lo­cului, un venit, un nou profesor, uscat iască, proptit în principii, în dogme, în formule. Ce urmărește de fapt venitul? El urmărește, clar, defăimarea, „demitizarea”, umilirea puștiului, desființarea lui de fapt, nu ca ființă, nu! ci ca idee: ideea de ființă extraordinară. Ce pro­pune scenaristul regizorului este o înfruntare nedreaptă între deschiderea candidă și obtu­zitatea cu experiență în materie de obtuzitate, între inocență și prea marea știință de a dis­truge, cu argumente, inocența între visul ade­vărat și o realitate falsă, de hârtie și pe hârtie. Propunerea a fost seducătoare pentru un re­gizor ca Demian, numai că ea închidea în forma ei, candidă ca și personajului Piciului, un mic cal troian: regizorul ar fi trebuit să se supună unei formule nefamiliară lui care cerea multă poezie, multă duioșie, altă calitate de umor decât cel propriu, alte, ca să zic așa, unelte de lucru. Pentru ca să facă filmul așa cum îl propunea scenaristul, regizorul trebuia să se trădeze pe sine — operație dureroasa pentru orice creator conștient de faptul ca este creator. El a ales, așadar, o altă trădare — e adevărat, nu întreagă, ci pe jumătate, — trădarea scenariului. Copilăria cu poezia ei au căzut în planul doi, adio zmee ridicate spre un soare eclipsat de lună, adio ciudățe­nia puștiului, adio lume fantastică populată cu urși, porumbei și copii care numără co­cori, în prim plan se instalează personajul negativ, proiectat pe fundalul vieții la țară, bâlciul, cu dansurile repetate obsedant, cu babe speriate că vine sfârșitul lumii, cu vână­torii de tradiție și vânătorul de cocori, cu pă­sările mai mult sau mai puțin de pradă și ba­loanele mai mult sau mai puțin de curcubeu (șase lei bucata, vă rog!) într-un cuvânt, în prim plan se instalează puternică, viziunea unui regizor sigur pe cinema-ul său. Promi­siunea fermă a unul film de Iosif Demian nu se face chiar din generic: un cer plumburiu. cu cocori în zbor, goana piciului prin pădure — spre ce? spre cine? — un trăgaci de arma încărcată gata să tragă cine, în ce? — profilul lui Rebengiuc întors — spre ceva, spre cineva? — starea de neliniște sporită de fuga copilului care trage spre hăituială în timp ce în coloana sonoră pașnică, mai mult decât pașnică, se aude „eu în deal, și badea-n șesu'” — un cocor coborât din cer pe pământ, în pădure, din nou trăgaciul, și din nou profi­lul lui Rebengiuc, cocorul care se plimbă siluetă înaltă, ireală, un gest de încuviințare, un foc de armă, și: ultimul titlu al filmului: regia Iosif Demian. Cocorul se lasă lin în iarba moarte într-adevăr poetică, la capătul unei — îmi vine să-i spun secvențe — antologice, filmul, iată, a început și nimeni nu poate să nu observe chiar dacă lipsea titlul cu numele regizorului, că este un film de Iosif Demian. Ceea ce urmează este, într-adevăr, un film de Demian. Cu fixurile lui — detaliul de plan doi care, din păcate, nu funcționează întotde­auna — cu legea lui — situația de viață făcută situație de film pe nesimțite — cu plăcerea lui de a face „zeii să coboare din Olimp”, cu voluptatea de a pune nu degetul, ci toată mâna pe ridicolul sufocant, în film ca și în viața, pe absurdul ucigător în film ca și în viață, cu știința de a crea tensiune din nimic, dintr-o întoarcere de cap, dintr-o privire, dintr-o tăcere, dintr-o legătură neașteptată de dialog, cu știința de a mișca acțiunea, fără să-ți dai seama, înspre ce vrea el să spună neapărat.
     Respingând umărul scenaristic, regizorul trebuia să-și găsească altul. Și l-a găsit în persoana actorilor. Un Victor Rebengiuc necunoscut nouă până acum, când dur, când de­pășit de evenimente, când blajin, când isterizat, care joacă la milionime de nuanțe stările un Răzvan Vasilescu, opac din privire („Știați că ursul este singurul animal a cărui privire nu exprima nimic, dar absolut nimic?”) opac, până în geanta diplomat și mănușile negre, imaginea obtuzității însăși, obtuzitatea bine căptușită cu principii jucată de actor într-o stare superbă, de năuceală, de robotizare im­becilă, cu acea cută lipită la rădăcina nasului pe veșnicie, care dă personajului un ridicol la fel de pe veșnicie; o Diana Lupescu aeriană în priviri, și terestră în ambiții — bucle răvă­șite, priviri bleu, clipiri dese de gene, un „vai lăsați, dar nu-mi dați pace” fermecător și care știe să cânte, „la cerere” ceva, dar nu orice ci: „Iubirea e o floaare”; un Horațiu Mă­lăele, profesor de sport (sus! sus! sus!), pe care să-I lovească mai puțin gelozia și mai mult bâlbâiala în fața nebuniei organizate a noului venit, un Mălăele extraordinar, bâigu­ind în ploaie, cuvinte pe care mai mult le simți cu sufletul decât le auzi cu urechea. Îi trebuiau toți acești actori regizorului — îi tre­buia până și Țăran I și Țăran II pentru că ei sunt Dorel Vișan și George Negoescu și, pro­babil, numai ei puteau să intre în acel dialog ionescian de tipul: „O ia! N-o ia! A luat-o!” îi trebuiau, cu siguranța, actorii pentru că, de fapt, pe ei se sprijină Piciu. Ce nu i-a trebuit, și asta se simte, este Piciu însuși. Și copiii. Prezentați cumva la grămadă, puși să foșgăie prin pădure, puțin năuci, nediferențiați, — nici Alunița Cristescu, deși e strigată pe nume și apare la prim-plan nu prea se vede — copiii nu-s. Piciu' însuși (Răzvan Rădu­lescu) deși bine ales nu reușește să comu­nice misterul acela al unei ființe de excepție și nu din vina lui, ci pentru că ceea ce „i se dă să joace” nu acoperă promisiunile perso­najului. El rămâne la jumătate de drum, intre ce-ar fi trebuit să fie, potrivit scenariului, și ceea ce a dorit regizorul să fie, prea concret ca să-și îndeplinească rostul de ființă extraordinară, prea abstract ca să fie crezut ca existență reală. Pierderea Piciului ca perso­naj este; după părerea mea, într-adevăr o pierdere, pentru că el era nodul de cale fe­rată, locul de întâlnire al ideilor filmului.
     Ce se mai pierde este finalul care, brusc duios, aproape melodramatic, face să cadă un film — dur de altminteri — despre respon­sabilitate, despre demagogie, despre îngâm­fare și despre prostie în matrița caldă-călduță a filmului cu happy end. Autorii au stat pe un bulgăre de aur, dar nu se știe cum au alune­cat alături de el. Dintr-o posibilă parabolă despre inocență și despre brutalizarea ino­cenței, despre puritate și maculatura purității, despre banal și extraordinar filmul alunecă într-o poveste ușor moralizatoare în care bi­nele colectiv învinge răul izolat.
     Dacă nu mi s-ar părea că este foarte păcat, aș spune că este chiar interesant să vezi cum se poate pierde firul cel bun și puternic al unui film, cum se subțiază și se destramă o idee foarte importantă — cum ar fi ideea răs­punderii pe care o purtăm pentru fiecare din­tre gesturile și vorbele noastre, nu doar în contactul dintre două lumi inegale, dar și în aceeași lume, dar și în lumi de forțe egale. Pentru că, sufocată de atâta înțelegere, poves­tea Piciului moare de moarte bună, nedrepta­tea se retrage dispar și consecințele ei, despre „puterea exemplului” nu mai poate ­fi vorba — și tot ce rămâne este o oră și ju­mătate de cinema de bună calitate. Un film bine gândit, bine filmat (imaginea Călin Ghibu) cu o coloană sonoră interesantă, deși pe alocuri deficitară la capitolul „priză di­rectă” (Sunetul Daniel Russu; muzica: Erika Jozsa și Karoly Horvath)
     Un film de losif Demian.
(Cinema nr. 6, iunie 1985)

Tags: cronica de film, eva sirbu, iosif demian, mircea diaconu, piciu film, razvan radulescu, victor rebengiuc

Comments: